În istoria mântuirii, una dintre cele mai dureroase realități nu a fost doar prigoana din partea celor din afară, ci și dezbinarea din interiorul poporului lui Dumnezeu.
Dacă în Vechiul Testament: ,,De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului.”(Facerea 11, 9) vedem căderea turnului Babel, ca simbol al amestecării limbilor și al imprăștierii oamenilor, în vremurile noastre putem vorbi despre o adevărată „Babiloniadă modernă”: înmulțirea certurilor, judecăților și dezbinărilor dintre frații ortodocși, toți mărturisitori ai aceluiași Hristos.
Această stare nu este doar o problemă socială sau psihologică, ci una profund duhovnicească, cu consecințe asupra mântuirii personale și asupra mărturiei Bisericii în lume.
Unitatea, poruncă dumnezeiască, nu opțiune
Mântuitorul Iisus Hristos, în rugăciunea Sa arhierească, a spus limpede: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17, 21). Această unitate nu este doar organizatorică, ci una a inimii, a credinței, a iubirii și a duhului. Biserica este Trupul lui Hristos, iar creștinii sunt mădularele acestui Trup. Când mădularele se luptă între ele, trupul întreg suferă.
Sfântul Apostol Pavel avertizează sever: „Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi. ” (Galateni 5, 15). Aceste cuvinte par scrise pentru vremurile noastre, când disputele dintre credincioși izbucnesc nu doar în comunități, ci și în mediul online, în familie, la locul de munca, în comentarii, în grupuri religioase, în discuții aprinse despre calendar, tradiții, ierarhi, practici liturgice sau interpretări personale.
Rădăcinile duhovnicești ale certurilor
Orice ceartă între creștini are la bază câteva rădăcini duhovnicești clare:
– Mândria mascată în zel religios
Cea mai periculoasă formă a mândriei este cea care se ascunde sub aparența apărării credinței. Omul nu mai caută adevărul cu smerenie, ci vrea să demonstreze că el are dreptate. Nu mai apără credința, ci propriul orgoliu.
Sfinții Părinți spun că adevărul fără dragoste devine armă, nu lumină.
– Lipsa vieții duhovnicești reale
Mulți discută despre teologie fără să trăiască pocăința. Fără spovedanie, fără rugăciune, fără lupta cu patimile, mintea devine teren pentru dispute sterile. Omul care nu se vede pe sine păcătos vede păcatele tuturor celorlalți.
– Judecarea aproapelui
Judecata aproapelui este una dintre cele mai răspândite patimi moderne. Creștinul ajunge să decidă cine este „adevărat ortodox”, cine este „căzut”, cine este „trădător”, cine este „nepocăit”. Astfel, fiecare își construiește propriul tribunal spiritual.
Dar judecătorul Bisericii nu este credinciosul, ci Hristos.
Internetul, noul câmp al Babiloniadei
Dacă în trecut certurile erau locale, astăzi ele s-au globalizat prin internet. Rețelele sociale au devenit spațiu de confruntare religioasă permanentă.
Acolo unde ar trebui să fie mărturisire și zidire, apare:
- ironia între credincioși,
- etichetarea rapidă,
- acuzațiile de erezie,
- interpretări scoase din context,
- răspândirea neîncrederii față de cler,
- cultivarea scandalului religios.
Mulți ajung să petreacă ore întregi în polemici „pentru credință”, dar nu găsesc 10 minute pentru rugăciune. Aceasta este una dintre cele mai subtile înșelări: impresia că lupți pentru Dumnezeu, în timp ce îți pierzi pacea sufletului.
Sfântul Serafim de Sarov spune: „Dobândește pacea și mii se vor mântui în jurul tău.” Nu spune: câștigă argumente.
Când râvna devine boală
Râvna pentru credință este virtute numai când este unită cu smerenia. Fără smerenie, râvna devine fanatism.
Semnele râvnei bolnave sunt clare:
- omul se enervează când discută religie,
- consideră că doar el și grupul lui sunt „curați”,
- nu mai ascultă pe nimeni,
- vede peste tot trădare și apostazie,
- pierde dragostea pentru oameni.
Această stare a fost numită de Sfinții Părinți „prelest”, înșelare duhovnicească.
Diavolul nu se teme de creștinii care discută agresiv între ei. Se teme de cei care se roagă în tăcere.
Locul de muncă, încercarea zilnică a creștinului
Pentru mulți credincioși, locul de muncă este astăzi una dintre cele mai grele încercări. Acolo se întâlnesc oameni de credințe diferite, temperamente diferite și uneori ostilitate, nedreptate sau provocări. Într-un astfel de mediu, viața poate părea o mică „Babilonie”, unde fiecare vorbește altfel și puțini se înțeleg.
Totuși, Sfânta Scriptură ne amintește că lupta creștinului nu este împotriva oamenilor, ci împotriva patimilor: mândria, răutatea, invidia și nedreptatea. Aceleași patimi pot exista în orice om, indiferent de religie sau neam. De aceea, creștinul este chemat nu să urască oamenii, ci să păzească pacea inimii sale.
Adevărata mărturisire la serviciu nu se face prin dispute, ci prin viață: corectitudine, răbdare, liniște, muncă cinstită și vorbă cumpătată. Omul care rămâne calm când alții se aprind, drept când alții trișează și respectuos când este provocat predică mai puternic decât prin multe cuvinte.
Sfinții Părinți spun că uneori cea mai mare nevoință nu este în pustie, ci între oameni dificili. Cine rabdă cu rugăciune și fără ură poate câștiga mare plată înaintea lui Dumnezeu.
Cum se vindecă dezbinarea
Vindecarea Babiloniadei moderne nu începe la nivel global, ci în inima fiecărui credincios.
– Întoarcerea la pocăința personală
Primul pas nu este corectarea celorlalți, ci corectarea propriei vieți. Sfinții Părinți spun: „Vezi-ți păcatele și nu le judeca pe ale altora.”
Un om care plânge pentru păcatele lui nu mai are energie pentru scandal religios.
– Ascultarea de Biserică
Ortodoxia nu este proiect individual. Este viață în comuniune. Când fiecare începe să fie propriul teolog absolut, apare haosul.
Ascultarea nu înseamnă lipsă de discernământ, ci păstrarea duhului de unitate.
– Tăcerea binecuvântată
Nu orice greșeală trebuie comentată public. Nu orice discuție trebuie câștigată. Uneori, cea mai mare biruință duhovnicească este să nu răspunzi.
Hristos a tăcut în fața multor acuzații. Nu pentru că nu avea dreptate, ci pentru că tăcerea poate fi mai puternică decât argumentul.
Semnul adevăratului creștin
În Sfânta Evanghelie, Domnul Iisus Hristos a spus: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 35).
Aceasta este proba supremă.
Poți cunoaște toate canoanele, toate dogmele, toate interpretările, dar dacă nu ai dragoste, spune Apostolul Pavel, ești „aramă sunătoare”.
Adevăratul ortodox:
- nu caută scandalul,
- nu se hrănește din conflict,
- nu își construiește identitatea pe condamnarea altora,
- nu confundă agresivitatea cu mărturisirea.
El păstrează adevărul, dar îl spune cu lacrimi, nu cu furie.
O chemare pentru vremurile noastre
Trăim într-o epocă în care creștinismul este contestat din exterior mai mult ca oricând. Într-o astfel de lume, dezbinarea internă devine cea mai mare slăbiciune.
Biserica nu cade din cauza dușmanilor din afară, ci din cauza răcirii dragostei din interior.
Dacă fiecare credincios ortodox ar face astăzi trei lucruri simple:
- s-ar ruga mai mult,
- ar judeca mai puțin,
- ar ierta mai repede.
„Babiloniada” ar începe să se destrame.
Cearta dintre frații întru Hristos nu este doar o problemă de caracter, ci o rană a trupului Bisericii
Ea transformă mărturisirea în conflict, râvna în mândrie și credința în ideologie.
Vremurile noastre nu cer mai mulți polemiști religioși, ci mai mulți oameni sfinți. Nu mai multe argumente, ci mai multă pocăință. Nu mai mult zgomot, ci mai multă rugăciune.
Adevărata biruință a Ortodoxiei nu va veni prin victoria într-o dispută, ci prin renașterea iubirii frățești.
Pentru că acolo unde este iubire, acolo este Domnul nostru Iisus Hristos.
Și unde este Domnul nostru Iisus Hristos, nu poate exista Babilon.