Preambul
Una dintre cele mai tensionate controverse din Ortodoxia contemporană este conflictul dintre Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol și Patriarhia Moscovei cu privire la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Ucraina. Disputa, izbucnită public în 2018, are rădăcini adânci în istorie, dar și implicații teologice, canonice și geopolitice de mare amploare. În esență, chestiunea autocefaliei ucrainene pune în discuție autoritatea patriarhului ecumenic, limitele jurisdicției canonice, unitatea lumii ortodoxe și chiar raportul dintre Biserică și stat în spațiul post-sovietic.
1. Rădăcini istorice ale problemei
Relația religioasă dintre Kiev și Constantinopol datează din secolul al X-lea, când prințul Vladimir al Kievului a primit botezul (988) de la misionari bizantini, punând astfel bazele creștinismului în spațiul slav. Biserica de la Kiev a fost inițial sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, fiind parte a lumii bizantine ortodoxe.
După distrugerea Kievului de către tătari (1240), centrul de greutate al lumii slave s-a mutat treptat spre nord, spre Moscova. În 1686, Patriarhia Ecumenică a emis un act (gramată) prin care a permis Patriarhului Moscovei să hirotonească mitropolitul Kievului, „cu condiția menținerii pomenirii patriarhului de la Constantinopol în diptice” — semn al dependenței spirituale de Fanar.
Interpretarea acestui document avea să devină, peste secole, miezul conflictului actual:
- Moscova susține că a primit definitiv jurisdicția asupra Kievului;
- Constantinopolul afirmă că a fost doar o delegare temporară, administrativă, fără transfer de autoritate canonică.
2. Situația Bisericii din Ucraina înainte de 2018
După destrămarea URSS (1991), Ucraina și-a recăpătat independența, iar în cadrul Ortodoxiei locale au apărut trei structuri bisericești:
- Biserica Ortodoxă Ucraineană – Patriarhia Moscovei (BOU-MP) – singura recunoscută canonic, subordonată Moscovei;
- Biserica Ortodoxă Ucraineană – Patriarhia Kievului (BOU-PK) – fondată de Filaret Denisenko, fost mitropolit al Kievului, excomunicat de Moscova;
- Biserica Autocefală Ortodoxă Ucraineană (BAOU) – o structură mai mică, apărută în anii ’20, reactivată după 1990.
Statul ucrainean, dorind o Biserică independentă de influența rusă, a sprijinit activ unificarea comunităților necanonice și recunoașterea unei autocefalii naționale. Acest context politic și religios a pregătit terenul pentru intervenția Constantinopolului.
3. Decizia Patriarhiei Ecumenice din 2018
În octombrie 2018, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a luat o decizie istorică:
- a revocat valabilitatea actului din 1686, afirmând că transferul Kievului sub Moscova a fost doar administrativ, nu canonic;
- a anulat anatemele impuse lui Filaret Denisenko și altor ierarhi ucraineni;
- a anunțat intenția de a acorda un Tomos de autocefalie unei Biserici unite a Ucrainei.
La 6 ianuarie 2019, patriarhul ecumenic Bartolomeu a semnat Tomosul de autocefalie pentru noua Biserică Ortodoxă a Ucrainei (BOU), condusă de mitropolitul Epifanie Dumenko.
4. Reacția Patriarhiei Moscovei
Patriarhia Moscovei a considerat decizia un act necanonic, ilegitim și provocator, argumentând că:
- Constantinopolul nu avea jurisdicție asupra teritoriului ucrainean;
- recunoașterea unor episcopi „schismatici” reprezintă o încălcare a canoanelor și o ruptură a comuniunii bisericești;
- decizia a fost influențată politic de autoritățile de la Kiev și de interesele occidentale.
Ca reacție, Patriarhia Moscovei a rupt comuniunea euharistică cu Constantinopolul, interzicând credincioșilor să participe la slujbele oficiate de clerici care recunosc BOU.
Această ruptură a dus la cea mai gravă criză a unității ortodoxe de la Marea Schismă din 1054.
5. Pozițiile celorlalte Biserici Ortodoxe
Lumea ortodoxă s-a împărțit în două tabere:
- Pro-Constantinopol: Patriarhiile de Alexandria, Grecia și Cipru au recunoscut autocefalia ucraineană.
- Pro-Moscova: Patriarhiile de Serbia, Antiohia, Polonia, Cehia și Slovacia, precum și Biserica Ortodoxă Română (până în prezent, într-o poziție de așteptare).
Această divizare a arătat fragilitatea structurii Ortodoxiei, care nu are o autoritate centrală unică (precum papa în catolicism), ci funcționează prin sinodalitate și consens. În lipsa consensului, deciziile unei patriarhii pot fi contestate și ignorate de altele.
6. Argumentele teologice și canonice
Poziția Constantinopolului
- Patriarhia Ecumenică se consideră „primul între egali (primus inter pares)” și are, conform can. 9, 17 și 28 al Sinodului IV Ecumenic (Calcedon, 451), dreptul de a primi apeluri și de a acorda autocefalie în cazurile care țin de ordinea bisericească universală.
- Kievul, fiind inițial sub Constantinopol, nu ar fi putut fi „înstrăinat” definitiv fără un Tomos sinodal explicit, ceea ce nu s-a întâmplat în 1686.
- Acordarea autocefaliei ucrainene este văzută ca un act de reparație istorică și canonică, menit să restabilească unitatea credincioșilor ucraineni.
Poziția Moscovei
- Moscova consideră că jurisdicția asupra Kievului a fost transferată legitim și definitiv în 1686.
- Doar Biserica-Mamă (Moscova) are dreptul de a acorda autocefalie unei părți din propriul teritoriu canonic.
- Constantinopolul, spun ei, a încălcat ordinea canonică și a recunoscut episcopi schismatici, ceea ce echivalează cu o ingerință nejustificată.
- Din perspectivă teologică, Moscova vede decizia ca pe un act de orgoliu ecleziastic, incompatibil cu smerenia și unitatea Bisericii.
7. Dimensiunea politică a conflictului
Deși disputa are fundamente canonice, ea nu poate fi separată de contextul geopolitic:
- Rusia consideră Ucraina parte a propriei sfere spirituale și culturale — ideea de „Sfânta Rusie” (Rusia – Belarus – Ucraina) fiind centrală în teologia națională moscovită.
- Ucraina, mai ales după anexarea Crimeei (2014), a căutat independență totală față de Moscova, inclusiv în plan religios.
- Occidentul a privit autocefalia ucraineană ca pe un pas spre consolidarea identității naționale și desprinderea de influența rusă.
Astfel, conflictul bisericesc s-a suprapus peste războiul hibrid dintre Rusia și Ucraina, devenind și o armă simbolică a suveranității naționale.
8. Raportarea la învățăturile și dogmele ortodoxe
Dogmatic, unitatea Bisericii este un principiu fundamental („ca toți să fie una”, Ioan 17:21).
Criza ucraineană pune această unitate în pericol, transformând-o într-un conflict de autoritate între două patriarhii.
Totuși, nici Constantinopolul, nici Moscova nu contestă adevărurile de credință — ci modul în care se aplică principiile canonice privind jurisdicția și autocefalia.
Astfel, disputa nu este dogmatică, ci administrativă și ecleziologică, deși efectele ei sunt profund spirituale: credincioșii se simt divizați, iar comuniunea euharistică este fragmentată.
9. Consecințe și perspective
Conflictul a generat un precedent canonic: pentru prima dată în epoca modernă, o Biserică autocefală a fost creată fără consens panortodox.
Aceasta a ridicat întrebări despre:
- Rolul Patriarhului Ecumenic în acordarea autocefaliilor viitoare;
- Viitorul sinodalității ortodoxe și necesitatea unui Sinod Panortodox care să clarifice procedura;
- Unitatea spirituală a lumii ortodoxe, amenințată de politizare și rivalități naționale.
Deocamdată, reconcilierea pare îndepărtată. Moscova nu recunoaște Biserica ucraineană, iar Constantinopolul își reafirmă dreptul de a acționa ca „garant al canonicității”. În Ucraina însă, Biserica autocefală continuă să crească în influență, pe fondul războiului și al sentimentului antirus.
Concluzie
Conflictul dintre Patriarhia Constantinopolului și Patriarhia Moscovei privind autocefalia Bisericii Ortodoxe din Ucraina este cel mai profund impas al Ortodoxiei moderne. Dincolo de aspectele canonice, el reflectă tensiunea dintre două modele de autoritate:
- unul universalist, bizantin, în care Constantinopolul are rol de arbitru spiritual;
- și unul național, imperial, în care Moscova se vede drept centrul noii ortodoxii slave.
Rezolvarea acestui conflict nu va veni prin forță sau geopolitică, ci prin dialog teologic și sinodal, în duhul iubirii frățești. Numai redescoperind sensul autentic al comuniunii ortodoxe – ca unitate în credință, nu în dominație – Biserica poate depăși această rană istorică și reface legătura de har care unește „Trupul lui Hristos” dincolo de granițe și ambiții omenești.