Printre stelele discreției și nevoinței care luminează cerul monahismului ortodox românesc, numele arhimandritului Dometie Trihenea rămâne unul de primă mărime. Deși viața sa s-a desfășurat în tăcerea Sfântului Munte Athos, departe de lumina reflectoarelor, el a fost un reper duhovnicesc pentru călugări și mireni din multe țări ortodoxe. O viață trăită în asceză, slujire și smerenie – aceasta este moștenirea pe care a lăsat-o în urmă unul dintre cei mai de seamă monahi români ai secolului XX.
De la muntele Tilișcii la Muntele Athos
Născut pe 12 iunie 1909 în comuna Tilișca din județul Sibiu, într-o familie de mocani vrednici, Dumitru Trihenea – cel care avea să devină părintele Dometie – a primit o educație religioasă solidă încă din copilărie. Crescut de bunici după ce părinții săi au plecat în transhumanță și au murit în timpul Primului Război Mondial în Crimeea, copilul Dumitru a cunoscut de timpuriu atât greutățile vieții, cât și adâncimea credinței.
În anul 1921, la doar 12 ani, a avut o viziune cu Maica Domnului care l-a îndemnat spre Muntele Athos. Un an mai târziu, însoțit de ieromonahul Diomid Velasa, a plecat spre Sfântul Munte. Ajuns la Chilia românească „Sfântul Ipatie”, aflată sub ascultarea Mănăstirii Vatoped, și-a început viața de nevoință sub îndrumarea unor părinți athoniți români cu viață sfântă.
Rânduială, ascultare, rugăciune
În cei șapte ani de ispitire canonică, tânărul Dumitru a deprins în detaliu rânduiala athonită, cântarea psaltică și tăierea voii proprii. A fost călugărit în anul 1929, primind numele Dometie, și hirotonit preot în anul 1937 de către Mitropolitul Ierótheos. Mai târziu, în anul 1964, a fost hirotesit duhovnic.
Ca stareț al chiliei „Sfântul Ipatie”, părintele Dometie a dus mai departe moștenirea duhovnicească a înaintașilor săi, păstrând o rânduială strictă, plină de har. Slujbele, rugăciunile și viața ascetică erau trăite cu intensitate și smerenie, iar el însuși era un exemplu viu de echilibru între nevoință și discernământ.
Vizita patriarhului Iustinian
Un moment deosebit din viața sa a fost vizita patriarhului Iustinian Marina în vara anului 1963, cu prilejul aniversării a 1000 de ani de la întemeierea Marii Lavre din Athos. Patriarhul a dorit în mod special să viziteze Chilia „Sfântul Ipatie”. Însemnările părintelui Dometie din acea zi arată nu doar solemnitatea momentului, ci și emoția cu care a fost întâmpinat întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române. Discursul său de bun-venit, în care a legat istoria chiliei de Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic, a fost lăudat de patriarh drept „foarte frumos”. A fost un moment de recunoaștere, dar și de încurajare pentru nevoitorii români din Athos.
Stareț la Mănăstirea Zografu
În anul 1965, părintele Dometie a fost numit arhimandrit și stareț al Mănăstirii Zografu – una dintre cele 20 de mănăstiri împărătești ale Athosului. Fapt istoric deosebit: a fost primul călugăr român care a ajuns egumen al unei astfel de mănăstiri. În cei aproape 10 ani de conducere, a înnoit viața liturgică, a crescut obștea monahală, a restaurat chilii și arhondaricul aflat în ruină.
A avut o autoritate blândă, dar fermă. Era respectat nu doar pentru poziția sa, ci mai ales pentru viața sa exemplară, pentru blândețea și înțelepciunea cu care conducea. A arătat că și un român dintr-o chilie modestă poate fi vrednic de o astfel de ascultare și încredere.
Duhovnic iubit și tămăduitor
După retragerea de la Zografu, părintele Dometie s-a întors la chilia „Sfântul Ipatie” și a primit slujirea de duhovnic al Mănăstirii Constamonitu. Timp de 15 ani a fost părinte duhovnicesc pentru mulți monahi – greci, români, bulgari, albanezi. Era căutat nu doar pentru înțelepciunea și blândețea sa, ci și pentru darul vindecării. Avea cunoștințe profunde de medicină naturistă și prepara leacuri din plante culese de el însuși. Spunea smerit că plantele îi vindecau pe oameni, nu el.
Întâlnirea cu Nicolae Ceaușescu
În anul 1976, părintele Dometie a participat la un moment unic: întâlnirea cu Nicolae Ceaușescu în Atena. Însoțit de părinții Neofit Negară și Veniamin Popa, a cerut liderului român sprijin pentru ca mai mulți novici români să poată veni la Athos. Cererea a fost onorată, iar acest demers a contribuit la salvarea prezenței românești în Sfântul Munte. Era conștient că fără un sprijin concret, Athosul risca să piardă filonul românesc viu.
Moștenirea părintelui Dometie
Părintele Dometie s-a stins din viață pe 20 noiembrie 1985, înconjurat de pacea și sfințenia pe care o semănase de-a lungul unei vieți întregi. Ultimii ani i-a petrecut în rugăciune, spovedanie și slujire tăcută. Pentru călugării români, era un părinte; pentru greci, un sfetnic blând; pentru toți, un luminător.
Spunea adesea:
„Deşi în Muntele Athos n-am avut o mănăstire a noastră în care să se laude Dumnezeu în grai românesc, călugării români sunt consideraţi pe drept cuvânt printre cei mai evlavioşi, mai smeriţi şi iubitori de linişte şi nevoinţă.”
Această afirmație, profund adevărată, se poate aplica perfect vieții lui. Arhimandritul Dometie Trihenea nu a căutat nici recunoaștere, nici funcții, dar a primit amândouă, pentru că a trăit autentic, în duh și adevăr. A fost puntea prin care românii au continuat să se roage, să se nevoiască și să sporească duhovnicește în Grădina Maicii Domnului.
Viața arhimandritului Dometie Trihenea este o lecție despre ce înseamnă statornicia, slujirea și discreția
El nu a căutat să fie cunoscut, dar a fost, nu a dorit puterea, dar i-a fost încredințată, nu a vorbit mult, dar a învățat pe mulți.
Părintele Dometie rămâne, pentru monahismul românesc, un model viu, un simbol al prezenței tainice, dar puternice, a neamului nostru în inima Ortodoxiei athonite. Iar pentru credincioșii de azi, este o pildă de slujire în vremuri grele, de fidelitate față de Iisus Hristos și Maica Domnului, și de speranță că, chiar și în tăcere, Adevărul strălucește.