În istoria monahismului românesc, sunt puține figuri care să fi întruchipat cu atâta echilibru harul, blândețea, înțelepciunea și dârzenia precum Arhimandritul Antipa Dinescu. Născut în anul 1859 în județul Prahova, din părinți credincioși, Părintele Antipa a fost un om chemat, nu ales la întâmplare. De tânăr, simțind chemarea Duhului Sfânt, a părăsit lumea și a urcat, la propriu și la figurat, pe Muntele Athos – cetatea sfântă a monahismului ortodox – unde a îmbrățișat viața călugărească la Schitul Românesc Prodromu.
Ucenicia Athonită – începutul unei călătorii duhovnicești
Ajuns în Sfântul Munte Athos în anul 1880, tânărul Antipa a început o formare spirituală sub îndrumarea unor călugări români de seamă, în frunte cu schimonahul Nectarie, renumit protopsalt. A deprins acolo ascultarea, smerenia, rugăciunea și cântarea bisericească – virtuți fără de care nu există desăvârșire monahală. După zece ani de nevoințe, în anul 1890 a primit hirotonia în preoție, slujind cu adâncă evlavie și jertfelnicie.
Superior la Schitul Darvari – începutul slujirii ca păstor
Prima sa misiune de conducere a venit odată cu numirea ca superior al Schitului Darvari din București, metoc al Prodromului. Acolo a fost deja remarcat pentru discernământul său duhovnicesc și pentru blândețea cu care îi povățuia pe cei ce veneau la el. Nu era un om al zgomotului, ci al liniștii lucrătoare, al cuvântului așezat și al faptei neștiute.
Egumenia la Prodromu – epoca de aur a schitului românesc
În anul 1900, la doar 41 de ani, a fost ales în unanimitate stareț al Schitului Prodromu. Nu era o sarcină ușoară – Prodromu era, și este, una dintre cele mai importante mănăstiri românești de pe Sfântul Munte Athos, cu o obște numeroasă și rigori athonite stricte. Dar sub conducerea părintelui Antipa, schitul a cunoscut o perioadă de înflorire rar întâlnită.
Timp de 14 ani, el a fost nu doar conducător administrativ, ci și părintele sufletesc al celor peste o sută de călugări ai obștii. Cu blândețe, dar și cu fermitate, a cultivat rugăciunea, smerenia și buna rânduială. Numele său a devenit sinonim cu o egumenie înțeleaptă și o viață în Hristos cu adevărat trăită.
Reîntoarcerea în țară – povățuitor la Căldărușani
În anul 1914, la începutul Primului Război Mondial, părintele Antipa revine în România împreună cu câțiva ucenici. Este numit stareț al Mănăstirii Căldărușani, una dintre cele mai vechi și respectate lavre din țară. Timp de 20 de ani, el a fost pentru mănăstire ceea ce fusese pentru Prodromu: un gospodar înțelept, un duhovnic iscusit, un părinte duhovnicesc prețuit de toți, monahi și mireni deopotrivă.
Aici, în inima țării, părintele Antipa a devenit un reper. Nu doar pentru obștea mănăstirii, ci și pentru numeroșii credincioși care veneau să-i ceară sfat, rugăciune sau spovedanie. A cultivat o atmosferă de pace, de așezare, de lucrare duhovnicească în duh filocalic.
Ultimii ani – liniștea de la Athos și sfârșitul unui drum sfânt
După două decenii la Căldărușani, Părintele Antipa s-a retras din nou în Sfântul Munte Athos, în jurul anului 1934. De data aceasta, însă, nu mai revine ca stareț, ci ca sihastru. Împreună cu ucenicul său, s-a așezat într-o chilie zidită pe malul mării, între mănăstirile Stavronikita și Pantocrator. Locul avea o liniște absolută, doar cu sunetul valurilor ca tovarăș de rugăciune.
Chilia purta hramul Sfântului Ioan Botezătorul, la fel ca Schitul Prodromu – un detaliu cu greutate simbolică. Aici, în acest spațiu de sihăstrie aspră, părintele a petrecut opt ani în nevoință și rugăciune, devenind un duhovnic vestit în tot Muntele Athos.
A trecut la Domnul în anul 1942, fiind înmormântat chiar lângă chilia sa, cu fața spre mare. A lăsat în urmă nu averi, ci suflete schimbate, oameni transformați, mănăstiri întărite, tradiție vie.
Moștenirea spirituală a Părintelui Antipa Dinescu
Ce rămâne dintr-un om precum Arhimandritul Antipa Dinescu? În lipsa unui jurnal sau a unei opere scrise, rămâne mărturia vie a celor care l-au cunoscut. Rămâne imaginea unui preot cu bun chip, a unui călugăr fără prihană, a unui duhovnic căutat pentru înțelepciunea lui. Rămâne rânduiala lăsată în mănăstiri, amintirea păcii pe care o răspândea, dar mai ales chipul său de lumină care continua să inspire.
Într-o vreme în care Biserica era încercată, iar lumea își pierdea tot mai mult reperele, părintele Antipa a fost un punct de stabilitate. Nu prin vorbe mari sau prin acțiuni spectaculoase, ci prin viața trăită cu smerenie, cu rânduială, cu iubire. A fost păstor adevărat, slujitor fără odihnă, făclie nestinsă.
Arhimandritul Antipa Dinescu rămâne una dintre cele mai curate icoane ale monahismului românesc din secolul XX
Un om care a știut să tacă atunci când era nevoie, să vorbească cu putere când era nevoie, să conducă fără să domine și să se retragă fără zgomot. O viață închinată lui Iisus Hristos, o moștenire pentru noi.
Astăzi, când lumea pare că-și pierde reperele morale și spirituale, chipul blând al părintelui Antipa Dinescu ne cheamă la simplitate, la rugăciune, la trăirea tainică și autentică a credinței. Ne cheamă nu la vorbe, ci la fapte. Nu la spectacol, ci la lumină. Iar această chemare nu se stinge.