„Cel ce își pângărește căsnicia prin adulter nu greșește numai față de om, ci mai ales față de Dumnezeu.”, Sfântul Ioan Gură de Aur.
În învățătura Bisericii Ortodoxe, familia este o binecuvântare dumnezeiască și o taină sfântă, prin care bărbatul și femeia se unesc înaintea lui Dumnezeu pentru a merge împreună pe calea mântuirii.
Adulterul, Trădarea legământului sfânt
Căsătoria nu este doar o legătură trupească, ci o comuniune de suflete, întemeiată pe credință, iubire, fidelitate și responsabilitate. Tocmai de aceea, păcatul adulterului este socotit de Sfinții Părinți drept unul dintre cele mai grele și mai rușinoase păcate, pentru că lovește în însăși temelia vieții creștine.
După cum ne arată tradiția patristică, „cu totul neîndreptăţit este cel care are atâta neînfrânare încât ajunge la adulter”. Acest păcat nu este doar o cădere trupească, ci o trădare a legământului făcut înaintea lui Dumnezeu, o rupere a unității dintre soți și o rănire adâncă a conștiinței.
Cumințenia, condiție a mântuirii
Sfânta Scriptură ne învață limpede că viața curată este o condiție esențială pentru mântuire. Apostolul neamurilor, Apostolul Pavel, spune:
„Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul,” (Evrei 12, 14).
Prin „sfințenie”, Apostolul înțelege și curăția vieții trupești, adică acea cumințenie care îl face pe om să se mulțumească cu soțul sau soția sa legitimă. În viziunea creștină, fidelitatea nu este o opțiune, ci o poruncă. A fi credincios în căsnicie înseamnă a fi credincios lui Dumnezeu.
Când omul nu se mulțumește cu darul primit și caută plăcerea în afara rânduielii dumnezeiești, el cade în robia patimilor. Adulterul nu este un gest izolat, ci rodul unei neînfrânări cultivate în timp, al unei vieți duhovnicești neglijate și al unei conștiințe adormite.
Adulterul, trădare a iubirii și a legământului
Prin Taina Cununiei, soții făgăduiesc înaintea lui Dumnezeu credință până la moarte. Această promisiune nu este doar una socială, ci una sacră. Încălcarea ei prin adulter înseamnă minciună, trădare și dispreț față de darul primit.
Cel care săvârșește acest păcat nu rănește doar pe celălalt soț, ci și pe sine însuși. El își întunecă sufletul, își slăbește voința și se îndepărtează de harul lui Dumnezeu. Apostolul avertizează fără echivoc:
„Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii,” (I Corinteni 6, 9).
Aceste cuvinte nu sunt o amenințare lipsită de milă, ci un strigăt de trezire. Dumnezeu nu dorește pierderea omului, ci pocăința lui. Totuși, fără renunțarea la păcat, nu poate exista vindecare.
Postul și înfrânarea, arme împotriva patimii
Textul patristic ne amintește că mulți bărbați, în vreme de post și rugăciune, se înfrânează chiar și de la relațiile legitime cu soția, pentru a se dedica mai mult lui Dumnezeu. Această practică arată respect față de viața duhovnicească și dorința de curățire lăuntrică.
În contrast, cel care caută femeie străină pentru satisfacerea poftelor arată cât de adânc a căzut în robia trupului. Lipsa de stăpânire de sine este semnul unei vieți spirituale slabe. Postul, spovedania, rugăciunea și împărtășirea regulată sunt mijloacele prin care creștinul poate lupta împotriva acestei patimi.
Înfrânarea nu înseamnă dispreț față de trup, ci așezarea lui în rânduiala lui Dumnezeu.
Adulterul și destrămarea familiei
Unul dintre cele mai dureroase efecte ale adulterului este distrugerea familiei. Încrederea se pierde, pacea dispare, iar copiii devin victime nevinovate ale păcatului părinților. Casa, care ar trebui să fie un loc al iubirii și al rugăciunii, se transformă într-un spațiu al suferinței și al neînțelegerii.
Mântuitorul Hristos arată gravitatea acestui păcat atunci când spune:
„Eu însă vă spun vouă: Că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter.” (Matei 5, 32).
Prin aceste cuvinte, Domnul subliniază că adulterul este singura cauză care poate justifica, cu mare durere, despărțirea. Nu pentru că Dumnezeu dorește destrămarea familiei, ci pentru că păcatul a distrus deja unitatea ei.
Răbdarea soției și responsabilitatea soțului
Sfântul Apostol Pavel ne învață că: ,,Şi o femeie, dacă are bărbat necredincios, şi el binevoieşte să locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul.” (I Corinteni 7, 13). Aceasta arată valoarea răbdării și a jertfei în viața creștină. De multe ori, prin blândețe și credință, un soț poate fi câștigat pentru Hristos.
Însă adulterul rupe această posibilitate, pentru că el înseamnă refuzul voit al fidelității. Cel care înșală nu doar că păcătuiește, ci refuză responsabilitatea pe care și-a asumat-o înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.
Învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur
Un mare apărător al curăției și al familiei este Sfântul Ioan Gură de Aur, care, în scrierile sale, condamnă cu asprime adulterul, dar arată și calea vindecării prin pocăință.
El subliniază că nici cele mai multe fapte bune nu pot acoperi un păcat nemărturisit și nelepădat. Milostenia, postul sau rugăciunea nu pot înlocui pocăința sinceră. Fără schimbarea vieții, credinciosul rămâne prizonier al păcatului.
Totodată, Sfântul Ioan ne amintește că Dumnezeu este milostiv cu cel ce se întoarce cu lacrimi și smerenie, oricât de mare ar fi fost căderea sa.
Puterea pocăinței și a iertării
Deși adulterul este un păcat greu, el nu este de neiertat. Biserica nu respinge pe cel căzut, ci îl cheamă la spovedanie, îndreptare și renaștere duhovnicească.
Pocăința adevărată presupune:
- recunoașterea păcatului fără justificări;
- părerea de rău sinceră;
- ruperea definitivă de situația păcătoasă;
- dorința de a reface familia și viața curată.
Iertarea între soți este dificilă, dar posibilă cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Rugăciunea comună, sfatul duhovnicului și răbdarea pot vindeca răni adânci.
Chemare la curăție și responsabilitate
Adulterul este, într-adevăr, un păcat greu și urât, pentru că distruge sufletul, familia și relația omului cu Dumnezeu. El izvorăște din lipsa de înfrânare, din slăbirea credinței și din neglijarea vieții duhovnicești.
Creștinul este chemat să trăiască în curăție, fidelitate și responsabilitate, văzând în căsnicie un drum spre mântuire, nu doar o sursă de satisfacții trecătoare. Prin rugăciune, post, spovedanie și dragoste jertfelnică, omul poate birui patimile și poate păstra pacea în familie.
Să ne rugăm ca Dumnezeu să întărească familiile creștine, să ferească inimile de ispită și să ne dăruiască tuturor puterea de a trăi în curăție, pentru ca, la sfârșit, să putem moșteni Împărăția Sa cea veșnică.