În conștiința omului contemporan, moartea este adesea privită ca un capăt absurd, ca o întrerupere dureroasă a vieții și a relațiilor.
Pentru credința ortodoxă însă, moartea nu este doar sfârșit, ci și revelație. Ea devine un cuvânt rostit cu putere despre adevărata măsură a iubirii. Moartea celor dragi ne obligă să ne privim pe noi înșine și să ne întrebăm: cum am iubit și cum iubim?
Taina iubirii creștine nu se măsoară în emoții trecătoare, ci în capacitatea de dăruire deplină. Suntem chemați să iubim așa cum ne-a iubit Dumnezeu: până la jertfa de sine, până la punerea vieții pentru celălalt. Această chemare, deși înfricoșătoare pentru firea noastră egoistă, este însăși calea vieții adevărate.
Iubirea pusă la încercare de moarte
Moartea ființelor apropiate ne cere socoteală. Ea ne întreabă fără cruțare: a fost iubirea noastră profundă sau superficială? A fost pentru totdeauna sau doar pentru cât timp ne-a fost comod? Ne-am gândit la celălalt sau doar la noi înșine?
Despărțirea aduce durere, dar și adevăr. Ea scoate la iveală dacă iubirea noastră a fost una care uită repede sau una care păstrează vie prezența celui plecat în „memoria inimii”. Aceasta este singura memorie care rezistă timpului, îmbătrânirii și uitării, singura care nu se șterge sub vânturile vieții.
Va veni, spune credința Bisericii, ceasul regăsirilor. Pentru cei care au rămas statornici în iubire, aceste întâlniri vor fi izvor de bucurie. Dar ce se va întâmpla dacă, la vremea regăsirii, vom descoperi cu groază că am uitat pe cei pe care pretindeam că i-am iubit? Dacă după moartea lor i-am lăsat pradă tăcerii și nepăsării, ocupați doar de propriul nostru drum?
Veșnica pomenire, expresia iubirii care nu moare
În slujbele Bisericii Ortodoxe, ne rugăm neîncetat pentru „veșnica pomenire” a celor adormiți. Această rugăciune nu este un simplu act ritualic, ci o mărturisire profundă de credință și iubire. Îi cerem lui Dumnezeu să nu-i dea uitării, pentru că uitarea este una dintre cele mai dureroase forme ale morții.
Dumnezeu Însuși iubește prin jertfă. Iubirea Lui merge până la Cruce, până la lepădarea deplină de Sine. Hristos moare pentru lume, pentru ca lumea să trăiască. Iar noi, aparținând lui Hristos, suntem chemați să iubim cu iubirea Lui, să ne aducem aminte cu memoria Lui.
A fi creștin înseamnă a deveni, pe pământ, o mărturie vie că omul nu trebuie să se teamă de a fi uitat. Cel care se pierde pe sine din iubire pentru aproapele său nu dispare, ci rămâne viu în Dumnezeu și în cei care iubesc cu adevărat.
Frica de uitare și vindecarea ei
Adesea, ne este teamă că, dacă ne dăruim prea mult, dacă ne uităm pe noi înșine, vom dispărea. Ne temem că, dacă nimeni nu se mai gândește la noi, vom cădea într-o uitare totală. Această frică este adânc omenească, dar nu este ultimul cuvânt.
Credința ne spune limpede: Dumnezeu nu uită. Maica Domnului nu uită. Sfinții nu uită. Îngerul nostru păzitor nu uită. Oștile cerești nu uită. Chiar și oamenii slabi, păcătoși, care nu au știut să iubească până la capăt, nu uită pe cei pe care i-au pierdut și i-au iubit cu inima sfâșiată de durere.
Nădejdea vieții veșnice stă în a fi iubiți, nu în a ne impune celor din jur. Nu este nevoie să strigăm „nu uitați!”, amintind mereu faptele noastre, bune sau rele, doar pentru a scăpa de sentimentul înfricoșător al neexistenței. Adevărata existență este dăruită, nu revendicată.
Iubirea care nu poate fi pierdută
Sfântul Apostol Pavel spune că nimic nu ne poate despărți de iubirea lui Dumnezeu: ,,Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 8, 39). Această iubire este temelia pe care se sprijină nădejdea noastră.
Moartea nu ne vorbește despre disperare, ci despre măsura iubirii adevărate. Ea ne cheamă să iubim fără frică, să ne dăruim fără calcule, știind că nu vom fi niciodată pierduți dacă rămânem în iubirea lui Dumnezeu.
În această lumină, moartea devine un pedagog sever, dar drept. Ea ne învață că doar ceea ce este iubit rămâne viu. Tot ce este păstrat în inima iubirii nu poate fi șters de timp sau de mormânt.
Mărturia unui părinte al Bisericii contemporane
Aceste adevăruri sunt exprimate cu o profunzime aparte de Antonie de Suroj, care vede în moarte nu o negare a vieții, ci o chemare la iubire deplină. Pentru el, frica de a fi uitat se vindecă prin încredințarea totală în iubirea lui Dumnezeu, Care păstrează pe fiecare în memoria Sa veșnică.
A iubi până la capăt, chiar cu riscul de a suferi, înseamnă a trăi deja din viața veșnică. Cel care iubește astfel nu se pierde, ci se regăsește în Dumnezeu și în comuniunea sfinților.
Moartea ne vorbește despre iubire mai clar decât orice cuvânt
Ea ne descoperă dacă iubirea noastră este una trecătoare sau una veșnică. Ne cheamă să ieșim din egoism, din frica de a dispărea, și să intrăm în logica jertfei.
Adevărata iubire nu se teme de uitare, pentru că știe că este păstrată în inima lui Dumnezeu. Iar cel care învață să iubească astfel, chiar trecând prin moarte, rămâne viu pentru totdeauna.