Sfântul Cuvios Pafnutie, cunoscut în istorie și în evlavia poporului drept Pârvu „Mutul”, a fost o făclie vie a harului lui Dumnezeu, un slujitor smerit al frumuseții liturgice și un trăitor autentic al Ortodoxiei românești. Prin viața sa pilduitoare și prin opera sa iconografică de excepție, el a așezat o piatră de temelie în dezvoltarea picturii bisericești din epoca brâncovenească și a lăsat o moștenire duhovnicească inestimabilă Bisericii Ortodoxe Române.
Obârșia și copilăria în suferință
Cuviosul s-a născut la 12 octombrie 1657 în Câmpulung-Muscel, într-o familie evlavioasă, ca fiu al preotului Ioan Pârvescu și al soției sale, al cărei nume nu s-a păstrat. Nașul său de botez a fost Pârvu Vlădescu, mare vistiernic și ctitor de biserici, care i-a dat și numele. Încă din copilărie, viața lui Pârvu a fost marcată de suferință. Mama sa a murit mucenicește la nașterea celui de-al șaselea copil, iar apoi boala i-a răpit și pe ceilalți frați, lăsându-l singur alături de tatăl său.
Această durere a fost începutul unei vieți de jertfă și nevoință. Părintele Ioan, rămas văduv, s-a retras la Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung, unde s-a călugărit, luându-l și pe fiul său Pârvu, în vârstă de doar 11 ani. În această obște monahală, copilul și-a început formarea duhovnicească și intelectuală, învățând cititul, scrisul și, mai ales, tainele zugrăviei bisericești.
Chemarea spre iconografie
La Mănăstirea Negru Vodă, Pârvu a fost ucenic al monahului Evghenie, care l-a luat cu sine pe schelele unde se pictau bisericile, dăruindu-i primele unelte și învățându-l să amestece culorile. Curând s-a dovedit că darul picturii era înnăscut în acest copil smerit, care se dedica cu tot sufletul lucrării lui Dumnezeu.
La vârsta de 18 ani, Pârvu a fost trimis în Moldova, în Bucovina, unde a învățat zugrăvia sub îndrumarea unui meșter rus vestit. Acolo s-a desăvârșit în arta picturii bizantine și a fost profund influențat de icoanele și frescele mănăstirilor moldovenești, faimoase pentru frumusețea și duhul lor duhovnicesc.
Pictor al bisericilor și mărturisitor al tăcerii
Întors după cinci ani de ucenicie, Pârvu a devenit pictor de curte pentru boierii Vlădești, iar mai târziu a început să zugrăvească biserici în Țara Românească. Primele sale lucrări sunt consemnate la Mănăstirea Aninoasa și apoi la Mănăstirea Negru Vodă, alături de monahul Evghenie.
Pârvu Zugravul s-a remarcat nu doar prin iscusința artistică, ci și prin viața sa duhovnicească. A primit supranumele de „Mutul” nu din pricina unei deficiențe, ci pentru că picta în desăvârșită tăcere, în post și rugăciune. Nu vorbea și nu gusta nimic cât timp lucra, socotind că orice abatere ar fi pângărit lucrarea sa și harul primit de la Dumnezeu. Dacă rostea un cuvânt sau gusta hrană, oprea pictura în acea zi. Această nevoință a făcut ca lucrarea sa să fie nu doar artă, ci și rugăciune zugrăvită în culoare.
Operele și moștenirea iconografică
Faima și sfințenia vieții lui Pârvu l-au făcut cunoscut în rândul elitelor vremii. A fost recomandat familiei domnitoare Cantacuzino și, mai apoi, lui Constantin Brâncoveanu. A zugrăvit numeroase biserici ctitorite de aceștia: Cotroceni, Mărgineni, Sinaia, Colțea, Berca, Schitul Poiana, Schitul Lespezi, Bordești, dar și lăcașuri de mir din Filipeștii de Târg, Filipeștii de Pădure, Călinești, Măgureni, Râmnicu Sărat și Fundenii Doamnei.
Cea mai cunoscută lucrare de-a sa este icoana Sfintei Treimi de la Mănăstirea Sinaia, inspirată de icoana Sfântului Andrei Rubliov. Aceasta este o mărturie nu doar a talentului său, ci și a adâncii sale trăiri duhovnicești.
De-a lungul vieții, Pârvu a îndrumat o școală de iconari în București, formând noi generații de pictori bisericești. Prin stilul său, a pus bazele unei școli de iconografie bizantină cu specific românesc, în care s-au împletit tradiția ortodoxă cu sensibilitatea artistică autohtonă.
Căsătoria, încercările și pelerinajul
Deși era un om al rugăciunii, Pârvu a trăit și viața de familie, căsătorindu-se cu Tudora, cu care a avut doi copii: Pârvu și Gheorghe. Însă și în această etapă a vieții, a purtat crucea încercărilor. Soția sa a trecut la cele veșnice, iar el a simțit chemarea către o viață mai înaltă, mai aproape de Dumnezeu.
A pornit într-un pelerinaj la Ierusalim, în timpul căruia s-a nevoit în post și rugăciune. La întoarcerea în țară, în anul 1718, a intrat în monahism la Mănăstirea Mărgineni împreună cu fiul său Gheorghe, primind numele de Pafnutie. Fiul său a devenit monahul Gherasim.
În această mănăstire, Pafnutie a continuat să slujească Biserica, de data aceasta nu cu pensula, ci cu condeiul și cu cuvântul. Cunoscător al limbilor străine, a tradus texte din biblioteca înființată de familia Cantacuzino.
Ultimii ani în rugăciune și liniște
În anul 1731, după 13 ani de nevoință monahală, Pafnutie a primit o nouă lovitură: fiul său, monahul Gherasim, a trecut la Domnul. Durerea i-a adâncit convingerea despre deșertăciunea acestei lumi. Dorind mai multă însingurare, s-a retras la Schitul Robaia din județul Argeș, o vatră liniștită în inima codrilor, unde a primit marea schimă călugărească.
Acolo s-a nevoit încă patru ani în tăcere, rugăciune și post, trăind întru smerenie desăvârșită și cu inima neîncetat îndreptată spre Domnul Iisus Hristos. A adormit în pace în anul 1735, în mireasma sfințeniei.
Canonizarea și cinstirea
În anul 2017, an dedicat de Sfântul Sinod iconarilor și pictorilor bisericești, Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinților, rânduindu-i zi de pomenire la 7 august. Canonizarea sa a fost o recunoaștere oficială a unei vieți sfinte și a unei slujiri sfințitoare, atât prin pictură, cât și prin nevoință și rugăciune.
Astăzi, Sfântul Cuvios Pafnutie este privit ca ocrotitor al iconarilor, al celor care își închină darurile artistice lui Dumnezeu, dar și al celor care împletesc tăcerea cu rugăciunea, lucrarea cu smerenia, arta cu sfințenia.
Sfântul Pafnutie-Pârvu, pictorul inimii curate
Viața Sfântului Pafnutie ne arată că omul poate deveni icoană vie a lui Dumnezeu atunci când își trăiește darul în duhul smereniei și al rugăciunii. Opera sa nu este doar o comoară artistică, ci și o mărturisire de credință. El a zugrăvit nu doar chipuri sfinte pe ziduri și lemn, ci a pictat în propria inimă chipul Domnului, întru curăție și liniște.
Condacul Sfântului Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul
Glas 2
Podobie: Ceea ce ești păzitoare…
Pildă de viețuire creștinească, iconar iscusit și rugător către Dumnezeu din pruncie și până la sfârșitul vieții tale te-ai arătat, fâcându-te pe tine însuți candelă cu lumină veghetoare, învățându-ne că adevărata bucurie este primirea harului Sfântului Duh, de care învrednicește-ne și pe noi prin rugăciunile tale către Domnul.
Troparul Sfântului Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul
Glas 4
Iconar iscusit al Arătării lui Dumnezeu, zugrav al firii omenești luminate de har și al frumuseților Raiului, Cuvioase Părinte Pafnutie, slujind lui Hristos în toată viața ta, prin lucrare stăruitoare în tăcere, rugăciune și răbdare, vas ales al Duhului te-ai făcut. Pentru aceasta, roagă-te Presfintei Treimi să mântuiască sufletele noastre.