În istoria Bisericii Ortodoxe, martirii au fost și rămân pietre de temelie. Prin sângele lor vărsat pentru Iisus Hristos, au dat mărturie că adevărul nu poate fi înfrânt de sabie, iar lumina nu poate fi stinsă de întuneric. Printre acești eroi ai credinței se numără și Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin din Durostorum, două figuri exemplare din perioada persecuțiilor romane, care au ales suferința și moartea în locul compromisului și al trădării lui Dumnezeu.
Contextul istoric: persecuția și curajul
Pasicrat și Valentin au trăit în secolul al III-lea, într-o vreme în care Imperiul Roman se confrunta cu o problemă majoră din perspectiva autorității: răspândirea tot mai largă a creștinismului. Creștinii refuzau să aducă jertfe idolilor, fapt considerat un act de nesupunere civilă. Oricine refuza să se închine împăratului sau zeilor romani devenea, în ochii oficialilor, un trădător.
În acest context tensionat, Pasicrat și Valentin, ostași creștini din cetatea Rodostol (Misia), au ales să-și declare deschis credința. Ei nu au stat ascunși, nu au căutat portițe de scăpare. Dimpotrivă, și-au afirmat public convingerile, disprețuind închinarea la idoli și ridiculizând cultul zeului Apolon. Un gest radical, dar sincer, care a atras rapid furia autorităților.
Adevărul spus pe față
Ceea ce îi face deosebit de puternici pe Pasicrat și Valentin nu este doar curajul, ci seninătatea și limpezimea cu care au ales moartea în locul renegării. Când au fost aduși înaintea ighemonului Avsolan și li s-a cerut să aducă tămâie idolilor, Pasicrat a scuipat chipul lui Apolon și a declarat: „Astfel de cinste se cuvine acestui zeu.” Acest act nu a fost doar o provocare, ci o afirmație categorică a adevărului creștin: idolii nu sunt dumnezei, ci lucruri moarte, fără viață.
Încarcerați și legați cu lanțuri grele, cei doi martiri s-au bucurat ca niște biruitori. Pentru ei, lanțurile nu erau semnul înfrângerii, ci al unei demnități împărătești – o podoabă pe care o purtau cu mândrie, ca niște soldați ai lui Iisus Hristos.
Fratele care a renunțat – un contrast dureros
Povestea devine cu atât mai tulburătoare prin prezența fratelui lui Pasicrat, Papian, care, deși era și el creștin, s-a temut de suferință și a cedat. A adus jertfă idolilor și a încercat să-l convingă pe fratele său să facă același lucru, fie și de formă, doar pentru a scăpa cu viață. Răspunsul lui Pasicrat a fost categoric: l-a alungat și l-a numit nevrednic neamului său, pentru că a lepădat credința.
Această scenă subliniază linia de demarcație dintre convingerea autentică și compromisul de moment. Într-o lume în care este ușor să ne mințim că „gestul e simbolic” sau că „Dumnezeu înțelege”, Pasicrat demonstrează că adevărata credință nu negociază.
Mărturisirea prin foc
Într-un gest de o forță spirituală cutremurătoare, Pasicrat își bagă mâna în foc și spune: „Acest trup muritor, precum vezi, se arde cu foc; iar sufletul, fiind fără de moarte, nu are grijă de aceste munci văzute.” El arată, fără echivoc, că durerea fizică nu este nimic pe lângă adevărul sufletului. Este o lecție dură și clară despre ierarhia valorilor: trupul este trecător, sufletul – veșnic.
Și Valentin, asemenea lui, nu dă înapoi. Ambii au fost condamnați la moarte și scoși din cetate pentru a li se tăia capetele.
O mamă care își încurajează fiul spre moarte
Unul dintre cele mai impresionante momente ale pătimirii este scena în care mama lui Pasicrat îl urmează spre locul execuției și îl îndeamnă să nu se teamă. Este o imagine tulburătoare – o mamă care nu plânge, nu cere iertare de la călăi, nu încearcă să-l salveze pe fiul ei, ci îl încurajează să moară cu demnitate. Pentru ea, nu moartea fiului era cea mai mare tragedie, ci gândul că ar putea renunța la Iisus Hristos. Astfel, curajul fiului este dublat și susținut de credința mamei.
Tinerețea mucenicilor – o lecție pentru azi
Pasicrat avea doar 22 de ani, iar Valentin 30. Într-o epocă în care tinerețea este asociată cu plăcerea, confortul și indecizia, acești doi tineri și-au dăruit viața pentru Iisus Hristos fără să ezite. Ei nu au avut nevoie de timp „să se mai gândească”, nu și-au pus întrebări de genul „oare merită?” sau „ce va zice lumea?”. Au ales – repede, clar, și până la capăt.
Acest aspect este extrem de relevant pentru tinerii de azi. Într-o lume care promovează relativismul și frica de disconfort, martirii Pasicrat și Valentin sunt dovada că adevărul nu ține cont de vârstă.
Moștenirea martirilor
Trupurile celor doi au fost îngropate cu cinste de mama lui Pasicrat, iar Biserica i-a cinstit ca sfinți încă din primele veacuri. Sărbătoarea lor – 24 aprilie – nu este doar o zi comemorativă, ci o ocazie de a ne verifica propriile convingeri.
Suntem dispuși să suferim pentru ceea ce credem? Sau, la primul semn de presiune, căutăm portițe de compromis?
Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin au fost oameni reali, cu trupuri ca ale noastre, cu emoții, cu familii
Dar ceea ce i-a făcut sfinți a fost hotărârea de a-L pune pe Iisus Hristos mai presus de viață. Într-o lume în care idolii iau forme noi – carieră, confort, imagine – mărturia lor rămâne vie și necesară. Nu ne cere nimeni astăzi să ne dăm viața, dar ni se cere sinceritate, curaj și coerență între ceea ce spunem că credem și ceea ce trăim.