În fiecare an, pe 21 mai, Biserica Ortodoxă îi prăznuiește pe Sfinții Împărați Constantin cel Mare și mama sa, Elena. Numindu-i „întocmai cu Apostolii”, Biserica le recunoaște un rol unic: acela de a fi deschizători de drum pentru creștinism, nu doar prin credința lor personală, ci și prin deciziile istorice care au schimbat fața Imperiului Roman și a lumii. Ei nu au fost doar conducători puternici, ci adevărați misionari imperiali ai credinței în Hristos.
O moștenire nobilă și o credință smerită
Constantin s-a născut dintr-un tată cu inimă nobilă, împăratul Constanțiu Clor, și dintr-o mamă de o smerenie și curăție aleasă, Elena. Deși Constanțiu, potrivit vremii, se închina oficial idolilor, el nu a prigonit niciodată Biserica, ci dimpotrivă – i-a protejat pe creștini și i-a promovat în funcții înalte. Acest echilibru rar, între putere și blândețe, l-a insuflat și fiului său. Din copilărie, Constantin a învățat să caute ajutor nu la zei, ci la Dumnezeu cel Adevărat.
Un episod relevant din viața lui Constantin arată discernământul său duhovnicesc: punând la încercare credința slujitorilor săi, le-a cerut să se închine zeilor. Cei care au refuzat au fost lăudați și păstrați aproape. Cei care au acceptat au fost îndepărtați – pentru că, spunea împăratul, dacă nu au fost credincioși Dumnezeului lor, nu vor fi nici față de el. Acest criteriu de selecție arată cât de mult prețuia credința adevărată. Sub această influență a crescut Constantin, un viitor împărat cu misiune sfântă.
Crucea – semnul biruinței
Pe tronul imperial, Constantin ajunge în urma morții tatălui său, fiind recunoscut de armată și iubit de popor. Însă misiunea lui nu a început ușor. Cel mai dramatic moment a fost confruntarea cu Maxențiu, un tiran păgân care stăpânea Roma cu mână de fier. Maxențiu avea o armată mai numeroasă și era sigur de victoria sa.
Atunci s-a petrecut minunea: în amiaza zilei, pe cerul senin, Constantin și întreaga sa armată au văzut o Cruce strălucitoare, formată din stele, cu inscripția: „Întru acest semn vei învinge.” Uimit, Constantin a poruncit confecționarea unui stindard cu acest semn, care a fost purtat în fruntea armatei. A urmat o victorie uluitoare, prin care Roma a fost eliberată, iar Maxențiu a murit înecat în Tibru.
Această biruință nu a fost doar militară, ci și spirituală. A marcat sfârșitul persecuțiilor împotriva creștinilor prin celebrul Edict de la Milano din anul 313, prin care Constantin a proclamat libertatea religioasă în întreg imperiul. Creștinii, până atunci vânați și uciși, puteau acum să își practice credința în pace.
Sfântul Botez – lepădarea păgânismului
O altă etapă decisivă în viața împăratului a fost momentul convertirii personale. Afectat de o boală grea – lepra – și sfătuit de păgâni să se vindece prin sângele pruncilor, Constantin a refuzat. În acel moment i s-au arătat în vedenie Sfinții Apostoli Petru și Pavel, care i-au spus să-l caute pe episcopul Silvestru al Romei. Acesta i-a vorbit despre Iisus Hristos, i-a descoperit adevărata credință și l-a botezat. Minunea s-a produs: lepra a dispărut, iar împăratul a devenit nu doar sprijinitor al creștinismului, ci și mărturisitor al lui Iisus Hristos.
Sinodul de la Niceea – întărirea Ortodoxiei
Văzând cum Biserica era amenințată din interior de erezia lui Arie, care nega dumnezeirea lui Iisus Hristos, Constantin a convocat Primul Sinod Ecumenic în anul 325, la Niceea. Acolo s-au adunat peste 300 de episcopi din tot imperiul, iar în urma dezbaterilor s-a stabilit că Iisus Hristos este „deoființă cu Tatăl” – o formulă dogmatică fundamentală pentru credința ortodoxă. Arie a fost anatemizat, iar dreapta credință a fost consolidată.
Aceasta a fost, poate, cea mai importantă contribuție a lui Constantin la Biserică: nu doar libertatea exterioară, ci și curățirea învățăturii, a dreptei credințe.
Elena – mama credinței imperiale
Sfânta Elena, mama împăratului, a fost o femeie de o credință arzătoare și un suflet plin de râvnă pentru Hristos. După convertirea fiului său, a pornit într-o misiune sfântă spre Țara Sfântă. Acolo a găsit, prin minune dumnezeiască, Crucea pe care a fost răstignit Domnul. Această descoperire a marcat un moment de răscruce în istoria Bisericii.
Pe locul răstignirii, Sfânta Elena a ctitorit Biserica Învierii – una dintre cele mai importante biserici din toată lumea creștină. Tot ea a ridicat locașuri de cult în Betleem, pe Muntele Măslinilor și în multe alte locuri sfinte.
Purtătoare de lumină, mamă a unui împărat și slujitoare a lui Iisus Hristos, Elena a lăsat în urmă un model de viață care unește noblețea cu evlavia, puterea cu smerenia.
O moștenire de netrecut
Împăratul Constantin s-a stins din viață în anul 337, la vârsta de 65 de ani, după ce a domnit peste 42 de ani. A fost înmormântat cu cinste în Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol, orașul pe care el l-a întemeiat și l-a oferit lui Dumnezeu ca o pârgă a împărăției sale.
Sfânta Elena a trecut la Domnul cu zece ani mai devreme, în anul 327, la vârsta de 80 de ani. Ea rămâne în istoria Bisericii nu doar ca mamă de împărat, ci ca descoperitoare a Crucii, ctitor de biserici și sfântă cu viață îmbunătățită.
Sfinții Împărați Constantin și Elena sunt o dovadă vie că Dumnezeu poate lucra și prin cei mari ai lumii, când aceștia își pleacă genunchii inimii înaintea Crucii
Prin deciziile lor, creștinismul a ieșit din catacombe și a intrat în lumină. Prin credința lor, Biserica a fost eliberată de prigoană și întărită în dogmă. Prin jertfa și rugăciunile lor, milioane de suflete au putut auzi vestea mântuirii.
Nu degeaba Biserica îi numește „întocmai cu Apostolii”. Pentru că, asemeni lor, Constantin și Elena au schimbat lumea nu cu sabia, ci cu semnul Crucii.
Cântare de laudă la Sfântul Constantin cel Mare
Strălucitoarea Cruce lui Constantin i se arată;
Constantin o vede și slăvește pe Dumnezeu.
Un semn era ea de la Fiul lui Dumnezeu;
Nimic decât el nu este mai frumos:
El este semnul suferințelor și tulburării din viață,
Dar și semnul biruinței finale.
Prin acest semn lucrător de minuni
Constantin a pornit și-a învins pretutindeni.
În inima Romei păgâne ce Crucea prigonea,
Constantin a înălțat a Domnului Cruce, Stindard slăvit.
Semnul ce trei veacuri sfărâmat la pământ și necinstit fusese,
A devenit acum al Romei stindard sfânt!
Scuipat fusese el timp de trei sute de ani;
Pământul se săturase de sânge mucenic.
Dar trufașii regi și siniștrii împărați
Căzut-au la pământ, unul câte unul,
Precum trestii uscate.
Sfânta Cruce însă, cea odinioară scuipată
Rămas-a dreaptă, încununată cu slavă,
Tainic și măreț strălucind în lume.
A ei putere Marele Constantin recunoscut-a,
Și a înălțat-o încă și mai sus.
De aceea sfântul său nume
În calendare este trecut și cinstit.
Condacul Sfinţilor Mari Împăraţi, întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena
Glasul 3
Fecioara astăzi…
Constantin astăzi, cu maica sa Elena, Crucea a arătat, lemnul cel preacinstit, care este ruşinarea tuturor iudeilor şi armă credincioşilor împăraţi asupra celor potrivnici. Că pentru noi s-a arătat semn mare, şi în războaie înfricoşător.
Troparul Sfinţilor Mari Împăraţi, întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena
Glasul 8
Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l şi ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împăraţi Apostolul Tău, Doamne, împărăteasca cetate în mâinile Tale o a pus. Pe care pazeşte-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule Iubitorule de oameni.