În istoria monahismului românesc, locurile retrase ale Munților Coziei au fost alese de mulți sihaștri care au căutat liniștea și apropierea de Dumnezeu. Încă dinainte de zidirea Mănăstirii Cozia de către voievodul Mircea cel Bătrân (1386-1388), aici s-au nevoit monahi dornici de despătimire și de rugăciune neîncetată. Această tradiție s-a păstrat și după întemeierea marii lavre, iar de-a lungul veacurilor, numeroși călugări s-au retras în peșterile și stâncile din jur pentru a urma Domnului Iisus Hristos cu toată dăruirea.
Sihaștrii Coziei și începuturile pustniciei la Stânișoara
Dintre acești pustnici s-au ridicat șase monahi de la Cozia, în preajma anului 1600, care au părăsit obștea pentru a se nevoi în singurătate. Doi dintre ei, Cuvioșii Daniil și Misail, au pus temelia Schitului Turnu, iar ceilalți patru au urcat mai sus, pe muntele numit „Sălbaticul” sau „Stânișoara”. Între aceștia se numără și Sfinții Cuvioși Neofit și Meletie, pe care Biserica îi pomenește ca pe adevărați prieteni ai lui Dumnezeu și luminători ai pustiei.
Viața Sfântului Cuvios Meletie
Sfântul Cuvios Meletie era un om înzestrat cu multă înțelepciune și pricepere, pe care însă nu le-a folosit pentru câștigul lumesc, ci pentru mântuire. Cunoscând deșertăciunea vieții trecătoare, a ales să părăsească plăcerile și desfătările acestei lumi, dorind mai degrabă să dobândească înțelepciunea cea adevărată: unirea cu Dumnezeu. Înțelegea, asemenea Sfinților Părinți, că sufletul nu poate sluji și lumii, și Domnului Iisus Hristos deopotrivă, și de aceea s-a hotărât să urmeze cu hotărâre calea cea bună.
Alegerea vieții monahale la Cozia
Astfel, a intrat în obștea Mănăstirii Cozia, unde a găsit părinți plini de râvnă și dornici de viață duhovnicească. Aici a deprins ascultarea desăvârșită, scriind cuvintele de învățătură pe „tăblița inimii sale” și împlinindu-le cu fapta. Era iubit și respectat de frați pentru dragostea, smerenia și înțelepciunea lui, dar lauda oamenilor nu-l bucura, ci mai mult îi sporea dorul de liniște. În cugetul său se frământa gândul de a părăsi viața de obște pentru a îmbrățișa nevoința pustnicească.
Totuși, nu s-a grăbit să facă acest pas fără binecuvântare. Se sfătuia cu alți părinți îmbunătățiți, între care Cuvioșii Daniil și Misail, apoi cu Neofit și Isaia, care împărtășeau aceeași dorință de retragere. Aceștia îi spuneau cuvintele Sfântului Sava: „Precum înaintea rodului merge floarea, așa și mai înainte de viața pustnicească, să meargă viața cea de obște”. Înțelegând aceasta, Meletie a mai răbdat o vreme în obște, pentru a se căli în osteneli.
Nevoința în pustia Stânișoarei
În cele din urmă, primind binecuvântarea egumenului, s-a retras pe muntele Sălbaticul, aproape de peștera Sfântului Neofit, ca să aibă povățuitor în cele pustnicești. Și-a săpat propria peșteră pe versantul dinspre răsărit-miazănoapte și s-a nevoit acolo mai bine de patruzeci de ani. Viața lui era alcătuită din rugăciune, post și priveghere. Ca și ceilalți sihaștri, șase zile se ruga în singurătate, iar duminica cobora la Schitul Turnu pentru a participa la Sfânta Liturghie și a se împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului.
Se spune despre dânsul că, pentru a-și spori osteneala, aducea zilnic apă cu ulciorul de la mare depărtare. La bătrânețe, nemaiputând face acest drum, s-a rugat lui Dumnezeu și, prin minune, în fața peșterii sale a izvorât un izvor de apă curată, care există și astăzi, cunoscut ca „Izvorul lui Meletie”. În cele din urmă, ajungând la adânci bătrâneți, și-a dat sufletul în mâinile Domnului, fiind socotit între cuvioșii bineplăcuți lui Dumnezeu.
Osemintele sale au fost mai târziu împărțite de credincioși, iar peștera lui a rămas loc de pelerinaj. Până astăzi, oamenii vin să aprindă lumânări și să ceară ajutor la izvorul și în locul unde s-a nevoit acest mare pustnic român.
Viața Sfântului Cuvios Neofit
Dacă Meletie a fost cunoscut pentru smerenia și ascultarea sa, Sfântul Neofit a rămas în amintirea oamenilor ca un mare trăitor al pustiei, care și-a dedicat viața rugăciunii și nevoinței aspre. El a petrecut mai mulți ani în obștea Mănăstirii Cozia, unde s-a format duhovnicește și a fost cinstit pentru viața sa aleasă. Însă, dorind mai multă liniște și văzând pericolele slavei omenești, a hotărât să se retragă în pustie.
Nevoința pe muntele Sălbaticul
Împreună cu alți doi frați, Meletie și Isaia, a cerut binecuvântarea starețului și a urcat pe muntele Sălbaticul, care, prin asprimea sa, era potrivit pentru nevoințe. Alegând un versant dinspre apus, cu priveliște largă, și-a săpat o peșteră în stâncă și s-a așezat acolo. Viața lui era de o asprime uimitoare: lipsit de izvoare și de hrană îmbelșugată, se hrănea puțin și se ruga mult, petrecând în lacrimi și privegheri.
Mărturiile spun că timp de treizeci de ani s-a nevoit astfel, urcând la mari înălțimi duhovnicești. Toată săptămâna stătea în peșteră, iar duminica mergea la Turnu pentru Sfânta Liturghie și Sfânta Împărtășanie. A răbdat multe ispite de la vrăjmașul, dar prin rugăciune și răbdare a dobândit darul lacrimilor și al vindecărilor.
Sfântul Neofit și-a sfârșit viața în peștera sa, în taină, neștiut de oameni. Mult mai târziu, un călugăr de la Cozia, păstorind vitele, a descoperit osemintele lui. Acestea au fost duse la mănăstire și îngropate lângă biserică, dar cuviosul s-a arătat în vis egumenului, cerând să fie duse înapoi în peșteră. Ascultând această poruncă, părinții au așezat osemintele la locul lor.
De atunci, peștera sa a devenit loc de pelerinaj și de rugăciune, iar credincioșii au primit multe binefaceri prin mijlocirea lui. Cu timpul, moaștele au fost împărțite în mai multe locuri, dar amintirea sa a rămas vie, iar peștera îi păstrează și astăzi numele.
Semnificația vieții lor
Viața Sfinților Cuvioși Neofit și Meletie, de la Mănăstirea Stânișoara, este o mărturie a puterii lui Dumnezeu care se arată în cei ce-L iubesc mai mult decât lumea. Ei au părăsit tot ce era trecător pentru a dobândi bunătățile cele veșnice. Prin asceza lor, prin post, priveghere și rugăciune, au devenit vase alese ale Duhului Sfânt și adevărate modele pentru monahii de după ei.
De asemenea, nevoința lor arată unitatea dintre viața de obște și cea pustnicească. Amândoi au început la Mănăstirea Cozia, unde s-au format prin ascultare și smerenie, iar apoi, căliți în virtute, au trecut la nevoințele mai grele ale pustiei. Ei confirmă învățătura Sfinților Părinți că cine nu a înflorit în viața de obște nu poate rodi în pustie.
Minunile legate de viața lor: izvorul Sfântului Meletie și descoperirea moaștelor Sfântului Neofit, sunt dovezi ale sfințeniei lor. Dumnezeu a binecuvântat osteneala lor, lăsând până astăzi semne vizibile pentru întărirea credinței tuturor credincioșilor.
Moștenirea spirituală a Sfinților Cuvioși Neofit și Meletie, de la Mănăstirea Stânișoara
Astăzi, peșterile lor din Munții Coziei sunt locuri de pelerinaj. Credincioșii urcă pe cărările de piatră pentru a aprinde o lumânare, pentru a bea apă de la izvorul lui Meletie sau pentru a se ruga la peștera lui Neofit. Aceste locuri păstrează duhul rugăciunii și al nevoinței lor, fiind martori ai unei istorii vii a monahismului românesc.
Mai mult, ei reprezintă o punte între trecut și prezent: pe de o parte, trăitori ai secolului al XVII-lea, pe de altă parte, mijlocitori ai credincioșilor de astăzi, care găsesc la ei un exemplu de credință și statornicie.
Sfinții Cuvioși Neofit și Meletie de la Mănăstirea Stânișoara au fost doi mari pustnici ai Munților Coziei, care au arătat prin viața lor că adevărata fericire nu se află în plăcerile lumii, ci în comuniunea cu Dumnezeu
Prin osteneală, rugăciune și dragoste de liniște, ei au dobândit darurile Duhului Sfânt și au devenit izvoare de lumină pentru toți cei ce le urmează pilda.
Astfel, Biserica îi cinstește ca pe niște luminători ai pustiei românești, iar credincioșii îi pomenesc cu evlavie, chemându-le ajutorul în rugăciune.
Condacul Sfinţilor Cuvioşi Neofit şi Meletie de la Mănăstirea Stânișoara
Glas 8
Podobie: Apărătoare Doamnă…
Lumina cea negrăită în inimi primindu-o, în munte v-aţi nevoit pentru dragostea Domnului și cununa răsplătirilor în ceruri ați primit. Iar noi laudă vă aducem, Sfinților Cuvioși Părinţi Neofit şi Meletie, strigând: Bucuraţi-vă, întărirea sihaştrilor şi slava creştinilor!
Troparul Sfinţilor Cuvioşi Neofit şi Meletie de la Mănăstirea Stânișoara
Glas 1
De Dumnezeu iubitorilor Părinţi, suindu-vă în munţii faptelor bune, locașuri Preasfântului Duh v-aţi arătat, iar acum ca făclia în sfeşnic luminaţi în lume, Cuvioşilor Neofit şi Meletie; rugaţi-vă lui Hristos-Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!