Introducere
Într-o lume tot mai grăbită, în care spiritualitatea pare să pălească în fața materialului, exemplele de dăruire totală lui Iisus Hristos devin cu atât mai necesare. Una dintre aceste mărturii vii rămâne viața și jertfa Sfinților Mucenici Montanus și Maxima – soț și soție, uniți nu doar în căsătorie, ci și în moarte pentru Iisus Hristos.
Acești sfinți au trăit în secolul al IV-lea, într-o perioadă tulbure pentru creștinii din Dacia romană. Persecuțiile împotriva celor care mărturiseau credința în Iisus Hristos nu încetaseră complet, chiar dacă Edictul de la Mediolan din anul 313 le oferise libertate religioasă. În anumite regiuni, autoritățile locale continuau prigoana, iar creștinii erau nevoiți să-și asume riscuri reale pentru a-și trăi credința.
Context istoric: Dacia în secolul al IV-lea
După retragerea administrației romane din Dacia, în anul 271, creștinismul nu a dispărut din aceste locuri. Din contră, a continuat să crească și să se organizeze. Preoți, diaconi și credincioși au rămas în teritoriu, menținând vie flacăra Evangheliei. În acea vreme, creștinii se adunau în ascuns, în peșteri sau păduri, și își transmiteau credința mai mult prin viață și exemplu decât prin cuvinte. Sfântul Montanus era un astfel de preot: slujea în ascuns, dar cu inima deschisă, gata de jertfă.
Cine au fost Montanus și Maxima
Montanus era un preot creștin în Dacia, probabil într-o comunitate mică dar stabilă de credincioși. Maxima, soția sa, îi era alături nu doar în viața de familie, ci și în slujirea pastorală. Erau cunoscuți printre frații de credință pentru râvna lor, pentru bunătate și statornicie. Numele lor apar în martirologiile vechi, ca exemple de credință până la sânge. În timpul unor noi valuri de persecuții, cei doi au fost arestați pentru refuzul de a se jertfi zeilor păgâni. Atât Montanus, cât și Maxima, au fost supuși interogatoriilor și amenințărilor. Li s-a oferit libertatea, cu condiția să renunțe la Iisus Hristos. Dar răspunsul lor a fost simplu și clar: nu putem trăda pe Cel care ne-a dat viața veșnică.
Procesul și condamnarea
Potrivit tradiției, după arestarea lor, Montanus și Maxima au fost duși înaintea autorităților locale. Li s-a cerut să aducă jertfă idolilor, conform legilor imperiale. Dar Montanus a răspuns cu îndrăzneală, ca un adevărat preot: „Nu putem sluji decât Adevărului. Idolii voștri sunt făcuți de mâini omenești și nu pot mântui. Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu și doar Lui ne închinăm.”
Pentru această mărturisire, cei doi au fost condamnați la moarte. Nu prin decapitare sau prin foc, ci printr-un mod mai lent și umilitor: au fost duși pe râul Sava (în zona actualei Serbii) și înecați. Moartea lor, departe de a fi o înfrângere, a fost o victorie a credinței. Au murit cu numele lui Iisus Hristos pe buze, în apă, botezați din nou, de data aceasta în sângele muceniciei.
Semnificația muceniciei lor
Ce este cu adevărat impresionant în cazul acestor doi sfinți este faptul că au fost soți. Nu doar că au împărtășit o viață de familie, ci și o vocație comună – aceea de a-L sluji pe Iisus Hristos. Într-o vreme în care soțul era văzut drept conducătorul familiei, Maxima nu a fost o figură pasivă, ci o femeie de caracter, care a ales să moară alături de soțul ei pentru același ideal. Mucenicia lor este o mărturie a unității sfinte în căsătorie și a puterii credinței conjugale.
Montanus și Maxima nu s-au temut de moarte pentru că aveau o credință care mergea dincolo de lume, dincolo de suferință. Pentru ei, viața nu era un scop în sine, ci o cale spre Dumnezeu. Nu au fost fanatici, ci oameni liberi, care au ales cu conștiința trează să nu-și trădeze idealurile.
Ce învățăm astăzi de la acești sfinți?
- Curajul mărturisirii. Montanus și Maxima nu au fost martiri printr-un accident al istoriei. Ei au fost martiri prin alegere. Știau ce îi așteaptă și totuși nu au dat înapoi. Exemplul lor ne arată că credința autentică cere curaj – nu doar în vremuri de prigoană, ci și în viața de zi cu zi, când suntem tentați să tăcem sau să ne compromitem.
- Puterea credinței conjugale. Într-o lume care relativizează familia, acești doi sfinți ne arată cât de profund poate fi legământul dintre un bărbat și o femeie când este clădit pe Dumnezeu. Ei nu doar că s-au iubit, ci s-au sprijinit reciproc în cea mai grea încercare posibilă: moartea.
- Sfințenia în mijlocul lumii. Montanus era preot, deci slujitor al Bisericii. Maxima era o femeie credincioasă, dar fără un rol oficial. Și totuși, amândoi sunt sfinți. Asta arată că chemarea la sfințenie nu este rezervată doar clericilor, ci fiecărui creștin, indiferent de poziție sau statut.
- Credința nu se negociază. Viețile lor ne amintesc că în fața valorilor esențiale, nu e loc de compromis. Nu poți fi „puțin” creștin, după cum nu poți fi „puțin” viu. Ori ești cu Iisus Hristos, ori nu ești.
Cinstirea liturgică
Biserica Ortodoxă îi pomenește pe Sfântul Mucenic Montanus preotul și pe soția sa Maxima în data de 26 martie. Slujbele în cinstea lor sunt pline de conținut teologic și duhovnicesc, iar troparul le rezumă jertfa:
Troparul Sfinţilor Mucenici Montanus preotul şi soţiei sale Maxima
Glasul al 4-lea
Pe cei ce cu vrednicie au slujit biserica mântuitoare şi n-au voit să se închine idolilor, să-i cinstim cu cuviinţă cerându-le a mijloci la Stăpânul tuturor să ne mântuiască de orice patimă idolească.
În unele părți ale Serbiei și României, sfinții sunt venerați ca protectori ai familiei, ai preoților și ai celor care trec prin încercări mari. Chipurile lor apar în icoane, adesea înfățișați ținându-se de mână, semn al iubirii sfințite prin jertfă.
Viața Sfinților Mucenici Montanus și Maxima nu este o poveste pioasă de trecut, ci o chemare actuală la statornicie, la curaj, la fidelitate în credință și în familie
Ei nu au căutat gloria lumii, ci au ales calea grea, dar adevărată, a urmării lui Iisus Hristos. Au înțeles că moartea nu este finalul, ci începutul adevăratei vieți.
Astăzi, când valorile creștine sunt adesea relativizate sau marginalizate, exemplul lor strălucește ca o lumină clară. Ne arată că sfințenia nu este rezervată unor vremuri ideale sau unor oameni „speciali”, ci este o chemare posibilă, reală, pentru fiecare dintre noi. Să-i rugăm pe Sfinții Montanus și Maxima să ne întărească și pe noi în mărturisirea credinței, acolo unde suntem, în viața de zi cu zi, cu simplitate, dar cu hotărâre.