Biserica Ortodoxă îl pomenește pe 24 martie pe Sfântul Cuvios Zaharia, fiul lui Carion, un nume mai puțin cunoscut credincioșilor de rând, dar o figură luminoasă în istoria monahismului egiptean din veacul al IV-lea. Viața lui scurtă, dar adânc duhovnicească, s-a petrecut în deșertul Schetis (gr. Sketia), unul dintre cele mai vechi și importante centre monahale ale Egiptului. Zaharia a devenit cunoscut prin înțelepciunea și smerenia sa, dar mai ales prin felul în care a întrupat spiritul autentic al pustniciei: pocăință, tăcere, discernământ și rugăciune curată.
Un copil crescut în pustie
Zaharia era fiul lui Carion, un egiptean care, mistuit de dorul după Dumnezeu, a ales să-și lase familia și să intre în viața monahală în pustia Schetis. Însă, dintr-un motiv providențial, Carion a fost nevoit să-l ia pe fiul său Zaharia cu el. Asta a stârnit reacții din partea unor părinți duhovnicești din pustie, care considerau nepotrivit ca un copil să fie adus în acel mediu aspru, rezervat celor încercați. Dar Dumnezeu avea alte planuri.
De mic, Zaharia s-a obișnuit cu nevoințele aspre ale pustniciei: mâncare puțină, somn redus, tăcere adâncă și rugăciune neîntreruptă. Sub îndrumarea tatălui său și a altor bătrâni înțelepți, a crescut într-un ritm duhovnicesc uimitor. A deprins repede ascultarea, rugăciunea și lupta cu gândurile. Nu s-a comportat ca un copil crescut la sânul mamei, ci ca un suflet însetat de curăție și lumină.
Pildă de smerenie și discernământ
Zaharia s-a remarcat printr-un dar rar: discernământul. În tradiția Părinților pustiei, discernământul (diakrisis) este considerat cheia mântuirii. Nu ajunge să postești sau să te rogi mult dacă nu știi cum să alegi între bine și rău, între duhul lui Dumnezeu și ispita diavolului care poate lua chip de lumină. Tânărul Zaharia era printre puținii care, deși încă foarte tânăr, avea această claritate a inimii.
În Patericul egiptean, o colecție de cuvinte și fapte ale pustnicilor, se povestește că un bătrân l-a întrebat pe Avva Zaharia: „Ce este un monah adevărat?” Iar el a răspuns simplu: „Un monah este cel ce se biruiește pe sine în toate.” Această replică spune mult despre adâncimea lui. Nu pomenește de minuni sau vedenii, ci de lupta interioară, necontenită, cu sinele – cu egoismul, mânia, gândurile necurate, dorințele lumești.
Altădată, părinții pustiei vorbeau despre cum Zaharia stătea la rugăciune „ca un stâlp de foc”. Nu era un elogiu poetic, ci o constatare a puterii și curăției rugăciunii lui. Se spunea că atunci când se ruga, întreaga lui ființă era mistuită de har, trupul parcă dispărea și rămânea doar sufletul aprins de iubirea lui Dumnezeu.
Relația cu tatăl său, Carion
Un aspect special din viața Sfântului Zaharia este relația cu tatăl său, Carion. Aceasta nu a fost doar o legătură părintească, ci una duhovnicească profundă. Zaharia nu s-a folosit niciodată de statutul de „fiu al lui Carion” pentru a primi privilegii sau laude. Dimpotrivă, adesea era mai sever cu sine tocmai pentru a nu fi ocrotit de numele tatălui său. Iar Carion, la rândul său, nu l-a tratat ca pe un copil, ci ca pe un frate întru Iisus Hristos. Îl îndruma, îl certa, dar și se minuna de el.
Un episod emblematic este atunci când Carion l-a întrebat pe Zaharia: „Fiule, ce înseamnă a fi monah?” Iar Zaharia a răspuns: „Înseamnă a se omorî pe sine în toate.” E un răspuns matur, aproape dur, dar care exprimă esența vieții monahale: răstignirea voii proprii pentru a trăi în voia lui Dumnezeu.
O viață scurtă, dar desăvârșită
Zaharia nu a trăit mult. Se pare că a murit tânăr, în jur de 30 de ani. Și totuși, moartea lui a lăsat o amintire profundă în inimile celor din Schetis. Părinții care l-au cunoscut spuneau că el a atins culmea desăvârșirii nu prin fapte exterioare, ci prin tăcere, curăția inimii și rugăciune.
Într-o epocă în care mulți caută spiritualitate în spectaculos, viața lui Zaharia vine ca o contragreutate: Dumnezeu lucrează în taină, în ascuns, acolo unde omul se smerește și nu caută nimic pentru sine. Zaharia n-a scris cărți, n-a întemeiat mănăstiri, n-a fost stareț. A fost doar un suflet care a iubit curat și tăcut pe Dumnezeu – și de aceea Biserica îl cinstește ca sfânt.
Ce ne învață astăzi Sfântul Zaharia?
Lumea în care trăim pare opusul pustiei: e plină de zgomot, de grabă, de păreri. Tăcerea e rară. Rugăciunea curată, și mai rară. Iar discernământul, poate cel mai puțin întâlnit. Viața Sfântului Zaharia vine ca un semn că se poate trăi altfel, chiar și în mijlocul acestei lumi. Ne învață că nu vârsta e cea care dă măsura sfințeniei, ci curăția inimii. Că pocăința adevărată nu e un sentiment vag, ci o lucrare zilnică de „a te birui pe tine în toate”. Că rugăciunea nu înseamnă doar cuvinte, ci stare de prezență înaintea lui Dumnezeu. Și poate cel mai important: Zaharia ne arată că nu trebuie să fim cunoscuți de lume ca să fim cunoscuți de Dumnezeu. El a trăit ascuns, dar a fost văzut de cer.
Sfântul Cuvios Zaharia din Schetis e una dintre acele figuri tăcute ale Ortodoxiei care luminează nu prin cuvinte, ci prin prezență
A crescut în pustie, dar și-a păstrat inima limpede. A fost fiu de călugăr, dar și un adevărat părinte duhovnicesc pentru mulți. A trăit puțin, dar a lăsat urme adânci.
Astăzi, într-o lume care caută performanță și expunere, pilda lui Zaharia ne amintește de o altă cale: a tăcerii, a curăției, a discernământului. E o chemare tăcută, dar clară, spre o viață cu sens, trăită în lumina lui Dumnezeu. Iar această chemare nu e doar pentru monahi, ci pentru oricine vrea cu adevărat să-și pună sufletul în mișcare spre Împărăția Cerurilor.
Troparul Sfântului Cuvios Zaharia
Glasul 1
„Cu curgerile lacrimilor tale, nerodirea pustiului o ai lucrat și cu suspinurile cele din adânc, spre însutite osteneli o ai făcut roditoare și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Zaharia, Părintele nostru cuvios, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să tămăduiască sufletele noastre.”