Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului (†1767) este unul dintre cei mai mari duhovnici și mistici ai monahismului românesc din secolul al XVIII-lea. Părintele spiritual al Sfântului Paisie de la Neamț, el a fost un adevărat ctitor de viețuire isihastă, organizator de obști monahale și scriitor duhovnicesc de profundă înțelepciune. Viața sa este un exemplu clar că sfințenia nu este o teorie, ci o trăire constantă în lumina harului și în lucrarea neîncetată a rugăciunii inimii.
Origini și chemarea monahală
Potrivit tradiției, Cuviosul Vasile s-a născut în părțile Poltavei, în Ucraina de astăzi, spre sfârșitul secolului al XVII-lea. Din tinerețe a fost atras de viața duhovnicească și a ales calea pustniciei, primind schima în jurul anilor 1705–1706 la Schitul Dălhăuți, în apropiere de Focșani. Acolo s-a nevoit cu asprime, cu multă osârdie și frică de Dumnezeu, fiind însetat de înțelepciunea duhovnicească.
În micul schit din dealurile Vrancei, Vasile a început să se adâncească în Sfânta Scriptură și în scrierile Sfinților Părinți, devenind repede un om în care rugăciunea se unea cu fapta. Nu căuta nimic pentru sine. Dorea doar să înțeleagă voia lui Dumnezeu și să o împlinească fără compromis. Această fidelitate l-a transformat într-un dascăl natural al vieții duhovnicești.
Stareț și organizator de obști
În anul 1715, după hirotonia întru preot, este numit egumen al Mănăstirii Dălhăuți. Acolo a păstorit timp de două decenii și a format o obște de peste 40 de monahi, într-un stil de viață bazat pe ascultare, tăcere, smerenie și lucrarea Rugăciunii lui Iisus Hristos. Sub îndrumarea sa, Dălhăuțiul a devenit o adevărată școală duhovnicească – una dintre cele mai renumite din Țara Românească.
Modelul său nu a fost static. Văzând că obștea crește și nevoia de liniște devine tot mai acută, a început să trimită ucenici în schituri din jur: Trestieni, Ciolanu, Cârnu, Rătești, Valea Neagră, și altele. Fiecare loc era organizat după rânduiala sa, cu accent pe rugăciunea minții și viața de comuniune simplă, dar profundă.
În jurul anilor 1730–1733, Cuviosul Vasile a reînnoit și Schitul Poiana Mărului, care va deveni centrul duhovnicesc al mișcării isihaste din Munții Buzăului. Aici se va muta cu 12 ucenici aleși, continuând să coordoneze și să povățuiască duhovnicește toate schiturile din zonă. Le vizita personal sau trimitea sfaturi în scris, îngrijindu-se ca un păstor atent de sufletele celor încredințați lui.
Rânduiala de viață – simplitate și profunzime
Rânduiala pusă de Cuviosul Vasile în obștile sale era una simplă, dar foarte riguroasă. Citirea zilnică a Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți era obligatorie. Rugăciunea lui Iisus Hristos era respirația fiecărui monah, iar păzirea minții – o luptă permanentă. Mâncarea se lua o singură dată pe zi, iar Sfânta Împărtășanie era primită săptămânal, ca întărire a unirii cu Iisus Hristos.
Această viață de intensitate spirituală nu a fost impusă, ci propusă prin exemplul personal. Starețul nu cerea altora mai mult decât făcea el însuși. Prin trăirea sa autentică, îi atrăgea pe cei care căutau adâncimea. Era un om al echilibrului: blând, dar ferm; smerit, dar hotărât; isihast, dar activ în slujirea aproapelui.
Învățător al Rugăciunii lui Iisus Hristos
Contribuția scrisă a Cuviosului Vasile este modestă ca volum, dar esențială. El a redactat câteva „Cuvinte” – scurte introduceri la scrierile unor mari sfinți isihasti precum Nil de Sorska, Isihie Sinaitul, Filotei sau Grigorie Sinaitul. Aceste texte, deși concise, sunt pătrunse de lumină și echilibru duhovnicesc. Ele oferă repere clare despre paza minții, despre lucrarea lăuntrică a rugăciunii și despre creșterea duhovnicească autentică.
De fapt, prin aceste scrieri, Cuviosul Vasile a fost un precursor al mișcării filocalice care va prinde amploare în spațiul românesc prin ucenicul său, Paisie Velicicovschi. Într-un mod discret, dar decisiv, el a pus bazele unei treziri spirituale în monahismul românesc, o trezire care avea să se extindă în tot Răsăritul ortodox.
Moștenirea duhovnicească
Unul dintre cei mai cunoscuți ucenici ai săi a fost Cuviosul Paisie de la Neamț. Acesta, aflat la începuturile vieții monahale, a fost primit și călugărit de Sfântul Vasile, fiind îndrumat câțiva ani în Schitul Trestieni. Mai târziu, Paisie va duce mai departe învățătura starețului Vasile, întemeind la Neamț o mare lavră isihastă, în care Rugăciunea lui Iisus Hristos și citirea filocalică erau practici centrale.
Sfântul Vasile și-a încheiat viața pământească în anul 1767. A plecat dintre oameni asemenea marilor sihaștri: fără zgomot, dar lăsând în urmă o lucrare vie, un drum clar către Iisus Hristos. Ucenicii săi, risipiți în schituri și mănăstiri, au fost cei care i-au păstrat învățătura și exemplul.
În anul 2003, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat, rânduind ziua de prăznuire la 25 aprilie. Nu pentru a fi lăudat, ci pentru a fi urmat. Canonizarea lui este recunoașterea sfințeniei unei vieți în care tăcerea vorbea mai mult decât cuvintele, iar rugăciunea era însăși respirația ființei.
Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului a fost un restaurator al inimii, un om care a arătat cum se poate trăi cu adevărat Evanghelia în tăcere, în rugăciune și în slujirea fraților
Viața și scrierile lui sunt o invitație clară la a reface legătura cu Dumnezeu în adâncul inimii. Într-o lume agitată, exemplul său rămâne o chemare la simplitate, la autenticitate și la redescoperirea forței tainice a rugăciunii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
Sfântul Vasile de la Poiana Mărului nu e doar o figură istorică. Este un far pentru cei care vor să meargă pe calea lină și adâncă a inimii.
Troparul Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului
Glas 8
Învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu, povățuitorule al călugărilor, propovăduitorule al harului, dascălul rugăciunii minții celei cu trezvie lucrate, Părinte Cuvioase Vasile, roagă pururea pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.