În fiecare an, pe 23 martie, Biserica Ortodoxă îi pomenește pe Sfântul Cuvios Mucenic Nicon și cei 199 de ucenici ai lui, un exemplu de dăruire desăvârșită pentru Iisus Hristos. Povestea lor nu este una simplă și nici comodă. Este o lecție de curaj, de credință neclintită și de dragoste pentru Dumnezeu, care răsună și astăzi cu aceeași forță.
Din păgân în slujitor al lui Iisus Hristos
Nicon a trăit în secolul al III-lea, într-o vreme în care Imperiul Roman era ostil creștinismului. S-a născut în Neapole (Italia de azi) și a fost crescut într-o familie păgână. A devenit militar, soldat viteaz, apreciat de comandanți și temut de dușmani. Cu toate acestea, în inima lui a început să se aprindă o flacără diferită – căutarea adevărului.
Convertirea lui Nicon nu a fost una superficială. A simțit chemarea lui Iisus Hristos profund, într-o vreme când a fost rănit în luptă. Se spune că, în pericol de moarte, a strigat către Dumnezeul creștinilor, cerându-I ajutor. A fost salvat, iar această minune l-a determinat să caute botezul. Fără să știe prea multe despre credința creștină, Nicon a plecat în taină spre o regiune mai îndepărtată, unde a fost botezat și a intrat în monahism. După o vreme, a fost hirotonit episcop în insula Hios, un semn că viața lui duhovnicească a dat roade și că Iisus Hristos îl pregătea pentru o lucrare mai mare.
Ucenicii – nu doar frați în credință, ci și în jertfă
După mai mulți ani, Nicon a plecat în Sicilia, unde a început să propovăduiască Evanghelia. În jurul său s-au strâns ucenici – oameni care, asemenea lui, au fost atinși de puterea cuvântului lui Dumnezeu și și-au părăsit viața lumească pentru a-L urma pe Iisus Hristos.
Numărul acestora a crescut până la 199 de ucenici – tineri, bătrâni, foști soldați sau oameni simpli. Toți l-au recunoscut pe Nicon ca părinte duhovnicesc și i-au urmat viața de rugăciune, post și misiune. Dar timpurile erau grele. Creștinismul era persecutat, iar propovăduirea lui era considerată trădare de către autoritățile romane. Aceștia au aflat de grupul condus de Nicon și i-au arestat.
Ceea ce a urmat a fost un lanț de suferințe și martiraj. Ucenicii au fost uciși mai întâi, unul câte unul, cu brutalitate. Nu au renunțat la credință și nu l-au trădat pe Hristos. Apoi a fost rândul lui Nicon. A fost torturat vreme îndelungată, iar apoi decapitat.
Puterea mărturisirii
Ce face ca această poveste să fie mai mult decât o relatare istorică? Puterea mărturisirii. Nicon și ucenicii lui nu au murit doar pentru o idee. Nu au fost fanatici. Ei au fost oameni transformați din temelii de întâlnirea cu Iisus Hristos.
Nicon nu a fost un om slab, influențabil. Era un lider militar, un om cu autoritate. Tocmai de aceea convertirea lui are greutate. Nu L-a urmat pe Iisus Hristos din frică, ci din convingere.
Iar ucenicii săi nu au fost „victime colaterale”, ci oameni care au înțeles ce înseamnă „Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Marcu 8:34). Au făcut din această chemare sensul vieții lor.
Mesaj pentru lumea de azi
Într-o lume care evită suferința cu orice preț și caută confortul ca pe un ideal, povestea Sfântului Nicon și a celor 199 de ucenici poate părea extremă. Dar, dacă o privim atent, ea ne arată exact ce înseamnă credința autentică: alegerea de a rămâne cu Iisus Hristos chiar și când e greu, chiar și când doare, chiar și când prețul e viața.
Nu ni se cere tuturor martiriul fizic. Dar ni se cere sinceritate. Ni se cere să nu trăim o credință de suprafață, ci una asumată. Nicon nu a fost un creștin de duminică. A fost un om care a trăit ceea ce a crezut, până la capăt.
Pilda lui este una simplă și totuși radicală: nu există credință fără jertfă.
Cinstirea lor în Biserică
Sfinții nu sunt personaje de legendă. Ei sunt mădulare vii ale Trupului lui Iisus Hristos. De aceea, pomenirea lor în Biserică nu este doar comemorare, ci împreună-lucrare. Ei se roagă pentru noi. Ne însoțesc. Ne inspiră.
Slujbele dedicate Sfântului Nicon și ucenicilor lui sunt pline de forță duhovnicească.
Troparul Sfântului Cuvios Mucenic Nicon şi al celor 199 de ucenici ai lui, spune:
Glasul 4
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Este o rugăciune scurtă, dar cuprinde tot: mărturisirea, suferința, mijlocirea. Ne arată că sfinții sunt parte din familia noastră duhovnicească, iar viața lor este o lumină care ne călăuzește.
Ce putem învăța de la Nicon și ucenicii lui
- Că oricine se poate întoarce la Dumnezeu. Nicon era păgân, militar, departe de tot ce însemna credință. Dar harul lui Dumnezeu l-a schimbat.
- Că adevărata credință nu e ieftină. Nu poți trăi superficial și să te numești creștin. Credința cere implicare, asumare și uneori suferință.
- Că jertfa nu e în zadar. Moartea mucenicilor nu a fost o înfrângere. A fost o victorie a lui Iisus Hristos în ei.
- Că sfințenia nu e doar pentru elite. Cei 199 de ucenici erau oameni obișnuiți. Dar viața lor curată și dragostea față de Dumnezeu i-au făcut sfinți.
- Că Biserica nu este doar trecut. Sfinții ne învață că Evanghelia e vie și azi. Că și noi suntem chemați să fim martori, în felul nostru, în lumea de azi.
Viața și moartea Sfântului Cuvios Mucenic Nicon și a celor 199 de ucenici ai lui nu sunt doar o poveste din trecut. Sunt o chemare. O provocare. Un strigăt care ne întreabă: Tu ce faci pentru Iisus Hristos?
Poate nu vei fi chemat la martiriu. Dar sigur ești chemat la verticalitate, la curaj, la adevăr. La o credință trăită, nu mimată. Nicon și ucenicii lui nu au fost perfecți, dar au fost sinceri și statornici. Iar Dumnezeu le-a dăruit cununa vieții.
Să-i cinstim nu doar cu vorbe, ci cu viața noastră. Și, prin rugăciunile lor, să dobândim și noi puterea de a rămâne credincioși până la capăt.