Sfântul Cuvios Macarie Protopsaltul este una dintre marile personalități ale Bisericii Ortodoxe Române din secolul al XIX-lea. Viața sa a fost marcată de o îmbinare armonioasă între râvna pentru rugăciune și nevoința monahală, dragostea de cultură și darul de a împărtăși altora tainele muzicii bisericești. El este considerat pe bună dreptate întemeietorul muzicii psaltice românești, întrucât a reușit să traducă, să adapteze și să tipărească primele cărți de cântare în limba română, făcând accesibile credincioșilor slujbele și frumusețea cântării bisericești.
Copilăria și formarea duhovnicească
Cuviosul Macarie s-a născut în anul 1763 într-o familie evlavioasă, în care iubirea de Dumnezeu și apropierea de viața bisericească erau trăsături definitorii. Familia avea trei copii, dintre care doi au îmbrățișat viața monahală: Macarie, care avea să devină protopsalt al Bisericii, și sora sa, monahia Iustina, viitoare stareță a Mănăstirii Viforâta. Încă din copilărie, tânărul Macarie s-a arătat atras de cântarea bisericească, punându-și toată osteneala pentru a învăța psaltichia.
A studiat pentru o perioadă la Odessa, unde a deprins limba greacă, fapt care îi va folosi mai târziu la traducerea cântărilor bisericești. Revenit la București, s-a apropiat de marii duhovnici ai vremii, părintele Macarie Dascălul și părintele Dionisie, predicatori ai Curții Domnești și ucenici ai Sfântului Paisie de la Neamț. De la aceștia a primit nu doar învățătura cântării, ci și un model de viață duhovnicească, de ascultare și nevoință.
Chemarea către monahism și legătura cu Sfântul Munte Athos
Dorul după desăvârșire l-a condus pe Macarie spre Sfântul Munte Athos, unde a primit tunderea în monahism și numele de Macarie. Acolo s-a deprins cu asprimea vieții călugărești și a sporit în rugăciune, îmbinând nevoința cu studiul și cu munca de traducere a cântărilor psaltice. Legătura cu părintele său duhovnicesc, arhimandritul Macarie Dascălul, i-a sădit în suflet râvna pentru rugăciunea inimii și dragostea pentru scrierile patristice.
Întors la București, a fost hirotonit ieromonah pe seama Catedralei Mitropolitane și, pentru pregătirea sa teologică și talentul oratoric, a primit între anii 1804 și 1805 ascultarea de predicator al Curții Domnești.
Studii muzicale și începutul activității didactice
Între anii 1805 și 1808, Cuviosul Macarie merge la Iași, unde studiază alături de renumitul Petru Vizantie, protopsalt al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol. Această perioadă i-a deschis și mai mult orizontul muzicii bizantine. Întors la București, primește ascultarea de stareț al Mănăstirii Golgota de lângă Târgoviște. Aici reînființează vechea școală a mănăstirii și se dedică formării tinerilor psalți, slujind totodată ca predicator.
În anul 1817 revine la București pentru a studia noua notație muzicală bizantină cu Petru Efesiul, psalt de seamă al epocii. Doi ani mai târziu, mitropolitul Dionisie Lupu reînființează școala de muzică a Mitropoliei Ungrovlahiei și îl numește pe Macarie conducător al acesteia. Astfel, cuviosul devine nu doar un dascăl renumit, ci și un pionier al adaptării cântării psaltice la limba română.
Lupta pentru tipărirea cărților psaltice
Una dintre marile misiuni pe care și-a asumat-o Cuviosul Macarie a fost aceea de a traduce cântările bisericești din limba greacă în română, pentru ca poporul să poată înțelege ceea ce se cânta la slujbe. Această lucrare nu a fost deloc ușoară. Mulți dintre grecii vremii nu concepeau existența unor cărți de cântare psaltică în limba română, astfel că au pus piedici în calea tipăririi.
După încercări nereușite la Sibiu și la Budapesta, Macarie a ajuns la Viena, unde în anul 1823, cu mari greutăți, a reușit să tipărească primele cărți psaltice în limba română: Teoreticonul, Irmologhionul și Anastasimatarul. Aceste lucrări au devenit temelia pe care s-a clădit întreaga tradiție muzicală românească din Biserică.
Prin aceste cărți, slujbele au început să răsune în limba poporului. Dacă până atunci se cânta mai ales în greacă, limbă înțeleasă doar de o mică parte a credincioșilor, acum toți puteau participa cu înțelegere la slujbele Bisericii.
Răspândirea școlilor de muzică psaltică
Ca dascăl înzestrat și luminător al tinerilor, Cuviosul Macarie a format o pleiadă de ucenici care au deschis la rândul lor școli de muzică psaltică în marile orașe ale Mitropoliei Ungrovlahiei. Astfel, într-un timp relativ scurt, tradiția psaltică românească s-a răspândit pe scară largă, iar cântarea în limba română a devenit obișnuință în biserici.
În anul 1827, Macarie a publicat la București Tomul al doilea al Antologiei, o culegere de cântări psaltice pentru Utreniile de peste an, consolidând și mai mult repertoriul cântărilor românești.
Exilul și noi ascultări
În anul 1829, odată cu exilarea Sfântului Grigorie Dascălul, mitropolitul Țării Românești, și Cuviosul Macarie, care îi era apropiat, s-a retras la Iași. Aici a fost primit de Mitropolitul Veniamin Costachi, care i-a încredințat sarcina de a deschide o școală de muzică psaltică după modelul celei din București. Totodată, i s-a dat și stăreția Mănăstirii Bârnova. Mai târziu, din pricina unor împotriviri, s-a retras la Mănăstirea Neamț, unde a continuat lucrarea de traducere și a înființat o nouă școală de muzică.
În anul 1833, odată cu reîntoarcerea Sfântului Grigorie Dascălul pe tronul mitropolitan, Macarie s-a întors și el în Țara Românească, fiind trimis la Mănăstirea Căldărușani. Aici a primit ascultarea de a se îngriji de tipărirea Vieților Sfinților și a înființat școli de muzică pentru monahi la Căldărușani și Țigănești.
Ultimii ani de viață
La Căldărușani, Cuviosul Macarie l-a întâlnit pe schimonahul Nectarie Protopsaltul, un mare isihast, pe care l-a încurajat să își înmulțească darul cântării. În anul 1836, cu binecuvântarea episcopului Chesarie Căpățână, a tipărit Prohodul Domnului, o lucrare de mare importanță liturgică și muzicală.
În vara aceluiași an însă, s-a îmbolnăvit grav și a rămas imobilizat la pat. A dorit să își trăiască ultimele zile la Mănăstirea Viforâta, unde sora sa, maica Iustina, era stareță. Acolo a fost îngrijit cu multă dragoste până la mutarea sa la Domnul, care a avut loc la 30 august 1836.
Moștenirea spirituală și culturală
Sfântul Cuvios Macarie Protopsaltul a fost nu doar un dascăl de psaltichie, ci și un monah smerit, un predicator distins și un slujitor devotat al Bisericii Domnului Iisus Hristos. El rămâne în istoria Ortodoxiei românești ca fondatorul muzicii psaltice în limba română. Prin osteneala sa, cântările liturgice au devenit accesibile întregului popor, iar prin tipăriturile sale a deschis drumul unei culturi muzicale autentice, legată organic de tradiția bizantină și de sufletul românesc.
Moștenirea lui este vie până astăzi, pentru că psaltichia românească, așa cum o cunoaștem în slujbele bisericilor noastre, își are rădăcinile în munca sa jertfelnică. Prin râvna lui, Biserica din Țările Române a dobândit o identitate muzicală proprie, care continuă să hrănească sufletele credincioșilor.
Viața Sfântului Cuvios Macarie Protopsaltul este o pildă de jertfelnicie, de nevoință și de lucrare pentru binele Bisericii
El a unit talentul cu smerenia, priceperea muzicală cu râvna duhovnicească, devenind un model pentru toți cei care își pun darurile în slujba Domnului Iisus Hristos și a aproapelui. Prin traducerile, tipăriturile și școlile de muzică pe care le-a întemeiat, el a pus temelii trainice unei tradiții care dăinuie până astăzi.
Biserica îl cinstește pe Sfântul Macarie Protopsaltul ca pe un mare luminător al credinței, un părinte al cântării românești și un nevoitor care și-a închinat întreaga viață slujirii lui Dumnezeu.
Condacul Sfântului Cuvios Macarie Protopsaltul
Glasul 3
Podobie: Fecioara astăzi…
Din pruncie ai deprins cântarea sfintelor slujbe, ca să-L lauzi pe Hristos cu îngereştile cete. Domnului bineplăcut-ai, şi Maicii Sale, sfinţite te-ai arătat următor, Părinte; deci, Macarie sfinţite, tot în cântare cinstim pomenirea ta.
Troparul Sfântului Cuvios Macarie Protopsaltul
Glas 5
Podobie: Pe Cuvântul cel împreună…
Rugăciune în inimă neîncetată având, ai înțeles, Cuvioase, tainele cele cerești, de aceea ai jertfit întreaga viața ta dumnezeieștilor cântări, tălmăciundu-le cu sârg în graiul dulce al țării, din multă dragoste de oameni, de Dumnezeu insuflate Macarie!