În istoria Bisericii Ortodoxe Române, sfinții isihaști ocupă un loc aparte, fiind adevărați stâlpi ai rugăciunii neîncetate și ai jertfei ascunse în pustnicii neumblate de oameni. Un astfel de nevoitor este și Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel, cinstit cu evlavie de credincioși în fiecare an pe data de 26 iunie, care s-a nevoit în una dintre cele mai vechi vetre isihaste din România: Valea Chiliilor, situată pe „Dealul Cetățuia” din apropierea Câmpulungului Muscel, județul Argeș.
O vatră de isihasm românesc
Între orașele Târgoviște și Câmpulung se întinde Valea Dâmboviței, o regiune pitorească, încărcată de istorie și spiritualitate. Aici, pe un deal numit din vechime „Cetățuia” sau „Dealul lui Negru Vodă”, se află Schitul Negru Vodă, o mănăstire ridicată la începutul secolului al XIV-lea de către domnitorul Țării Românești. Schitul a devenit o adevărată cetate duhovnicească, un centru monahal ce a atras de-a lungul secolelor numeroși călugări și sihaștri.
Pe versantul abrupt al acestui deal și în valea pârâului Cetățuia se găsește Valea Chiliilor, denumită astfel din pricina mulțimii de chilii și peșteri săpate în piatră, locuite de pustnici. Între secolele al XIII-lea și al XVIII-lea, această vale a fost una dintre cele mai importante vetre isihaste din spațiul românesc. Din păcate, numele multora dintre acești nevoitori s-au pierdut în negura vremii. Cu toate acestea, un nume s-a păstrat, ieșind la lumină cu putere în secolul XX: Ioanichie Schimonahul, devenit Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel.
Viața pustnicească a Cuviosului Ioanichie
Potrivit tradiției și izvoarelor păstrate în scrieri monahale precum Patericul Românesc al arhimandritului Ioanichie Bălan, Sfântul Ioanichie era călugăr cu metania din Schitul Negru Vodă. Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, dorind să urmeze chemarea lăuntrică a isihiei și arzând pentru dragostea lui Hristos, a părăsit viața de obște și s-a retras într-o peșteră greu accesibilă din peretele muntelui, unde a trăit mai bine de 30 de ani, necunoscut de oameni, în nevoință și rugăciune neîncetată.
Locul în care s-a nevoit era atât de abrupt, încât ucenicul său îi cobora o dată pe săptămână pâine și apă cu o frânghie. Sfântul Ioanichie nu cobora niciodată din peștera sa, iar Sfintele Taine îi erau aduse din timp în timp de egumenul schitului. Această formă de viață pustnicească, izolată de lume, dar adânc ancorată în prezența lui Dumnezeu, este specifică marilor isihaști ortodocși din toate timpurile.
Peștera sfântului era nu doar un adăpost, ci un altar de jertfă, unde trupul era supus postului și rugăciunii, iar sufletul se înălța neîncetat către Dumnezeu. Despre ispitele, lupta nevăzută și încercările prin care a trecut Sfântul Ioanichie în această asceză aspră nu s-au păstrat multe amănunte. Știm însă că a ajuns la o măsură duhovnicească înaltă, la sfințenie, prin tăierea totală a voii proprii și închinarea deplină a vieții sale Domnului Iisus Hristos.
Moartea sfântului și uitarea vremelnică
Ajuns la sfârșitul vieții pământești, cunoscându-și dinainte ceasul trecerii, Sfântul Ioanichie și-a săpat singur mormântul în fundul peșterii sale. Apoi, după ce s-a rugat, s-a așezat în mormânt și și-a dat sufletul în mâinile Domnului. O moarte tainică, în deplină liniște și pace, asemenea marilor sihaștri din Patericul Egiptean.
După moartea sa, peștera a fost părăsită. Din cauza accesului dificil și a vremurilor tulburi, locul nevoinței sale a fost dat uitării. Numele Cuviosului Ioanichie s-a pierdut printre amintirile monahale, iar amintirea lui a rămas vie doar în conștiința cerească, până la vremea rânduită de Dumnezeu.
Descoperirea moaștelor
Minunea redescoperirii Sfântului Ioanichie s-a petrecut în primele decenii ale secolului XX, când egumenul schitului, atras de povestirile vechi, s-a coborât cu o frânghie în peșteră. Acolo a aflat osemintele întregi ale unui pustnic, așezate cu bunăcuviință în fundul peșterii, galbene, binemirositoare și acoperite cu o pânză de păianjen.
Deasupra locului era săpată în piatră o inscripție simplă, dar tulburătoare: „Ioanichie Schimonah, 1638”. Era semnul lăsat de Dumnezeu pentru ca acest mare nevoitor să fie adus din nou în cinstirea Bisericii. Trupul său nestricat, bine mirositor, este dovadă a harului dobândit prin asceză, iar descoperirea sa, după aproape trei secole, a devenit o nouă lumină aprinsă în candelabrul sfinților români.
Canonizarea Sfântului Ioanichie
Recunoscând sfințenia vieții și a nevoințelor sale, precum și cinstirea locală de care se bucura acest cuvios, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea lui în anul 2009, stabilindu-se ca zi de prăznuire data de 26 iulie.
De atunci, numele său este rostit cu evlavie în rugăciuni, iar credincioșii urcă Dealul Cetățuia pentru a-i aduce cinstire. Peștera în care s-a nevoit a devenit loc de pelerinaj și izvor de întărire duhovnicească. Moaștele sale, împodobite cu evlavia poporului, stau mărturie a biruinței asupra lumii și a morții.
Învățătură și model duhovnicesc
Viața Sfântului Cuvios Ioanichie este un exemplu desăvârșit de lepădare de sine, rugăciune isihastă și smerenie profundă. Într-o vreme în care mulți creștini își doresc o credință comodă și superficială, Sfântul Ioanichie ne arată ce înseamnă cu adevărat dragostea pentru Dumnezeu: jertfă, tăcere, răbdare și statornicie în rugăciune.
Departe de tumultul lumii, în singurătatea muntelui, el a devenit „vas ales” al Duhului Sfânt, iar tăcerea lui a strigat mai puternic decât orice cuvânt. Într-un timp când isihia (rugăciunea liniștită) este tot mai puțin înțeleasă, el rămâne un dascăl al rugăciunii minții și al păcii lăuntrice.
De asemenea, faptul că a fost redescoperit abia în secolul XX ne învață că sfințenia nu are nevoie de recunoaștere lumească imediată. Dumnezeu își proslăvește sfinții la vremea cuvenită, iar lumina sfințeniei nu poate fi ținută ascunsă pentru totdeauna.
Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel este un mărgăritar duhovnicesc al Ortodoxiei românești
El face parte din rândul marilor sihaștri ai neamului nostru, alături de Daniil Sihastrul, Neofit Zăvorâtul sau Cuviosul Gherontie. Prin nevoința sa tainică și prin viața sa curată, a dobândit darul sfințeniei și a devenit mijlocitor pentru toți cei ce îi cer ajutorul cu credință.
Troparul Sfântului Cuvios Ioanichie de la Muscel
Glas 1
Locuitor în sihăstrie şi înger trupesc, de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Ioanichie; cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereşti daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui ce ţi-a dat ţie putere, slavă Celui ce te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!