Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica și Căldărușani, numit în vechile însemnări și Gheorghe Ardeleanul, se numără între marii nevoitori și îndrumători ai monahismului românesc.
De neam român din Transilvania, el a păstorit obștea mănăstirii Cernica între 1 septembrie 1781 și 3 decembrie 1806, când a fost chemat la Domnul, lăsând în urmă o lucrare duhovnicească și organizatorică de mare adâncime, care luminează până astăzi.
Originile și chemarea spre viața monahală
Cuviosul Gheorghe s-a născut în anul 1730, în vechea așezare românească Săliște, lângă Sibiu, într-o familie de părinți credincioși și de bun neam. Săliștea, cunoscută pentru frumoasele țesături și tradițiile ortodoxe păstrate cu sfințenie, a fost leagănul formării sale sufletești. Încă din fragedă tinerețe, tânărul Gheorghe a simțit chemarea de a-și închina viața lui Dumnezeu.
La vârsta de 19 ani, înflăcărat de cuvântul
Mântuitorului adresat tânărului bogat: „Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. ” (Matei 19, 21), părăsește casa părintească și se îndreaptă spre București. Aici, ajuns la Mitropolie, își mărturisește dorința de a îmbrățișa viața monahală și, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, întâlnește un ierarh grec, cu care pleacă la Constantinopol și, mai apoi, la Sfântul Munte Athos.
Formarea duhovnicească la Sfântul Munte Athos
Stabilit la Mănăstirea Vatoped, în Athos, tânărul Gheorghe intră în marea școală a monahismului răsăritean. Aici cunoaște viața de obște și viața idioritmică, deprinde rânduiala postului, a privegherilor de toată noaptea, a rugăciunii neîncetate și a meditației îndelungate. Prin aspră nevoință și smerenie, devine cunoscut de părinții vatopedini, care îl îmbracă în haina monahală și, la scurtă vreme, este hirotonit ierodiacon.
Un moment de mare însemnătate în viața sa îl reprezintă întâlnirea cu marele stareț Paisie de la Neamț, aflat atunci la Athos. În jurul anului 1752, Cuviosul Gheorghe intră în obștea acestuia, primind cu binecuvântarea starețului și marea schimă monahală. După încă doi ani este hirotonit ieroschimonah, pe seama obștii românești de la Schitul Sfântul Ilie. Urmează ani de nevoință aspră, de slujire smerită și de formare duhovnicească, care vor sta la temelia întregii sale lucrări de mai târziu înȚările Române.
Întoarcerea în țară și întâlnirea cu Mitropolitul Grigorie
După zece ani de viețuire în Sfântul Munte Athos, Cuviosul Gheorghe se strămută în Moldova, împreună cu starețul Paisie și obștea sa, mai întâi la Dragomirna, apoi la Secu și, în cele din urmă, la Neamț. Fiind neliniștit de desele mutări, se gândește să revină la Athos. În drumul său, trecând prin București, îl întâlnește pe vechiul său prieten, ieromonahul Macarie, ucenic și el al starețului Paisie. Acesta îl găzduiește și îl prezintă Mitropolitului Grigorie al II-lea al Țării Românești.
Mitropolitul, om cu darul deosebirii duhovnicești, vede în Cuviosul Gheorghe un „trimis al lui Dumnezeu”, un „bărbat al doririlor” și, dornic să reînvie viața de obște în eparhia sa, îi încredințează o misiune grea și sfântă: reorganizarea monahismului după rânduiala Sfântului Munte. Astfel, la data de 1 septembrie 1781, îi dă în grijă schitul părăsit al Mănăstirii Cernica, metoc al Mitropoliei, pentru a readuce la viață obștea risipită prin anii 1739-1740.
Reînvierea Mănăstirii Cernica
Când Cuviosul Gheorghe a ajuns la Cernica, locul era pustiu, plin de mărăcini și stuf, fără chilii, doar cu ruinele unor case și o pivniță boltită. Împreună cu doi ucenici bătrâni, Atanasie și Gherasim, a început lucrarea de la temelie: și-a făcut un topor, a curățit cărarea de la vad până la biserică, a tăiat mărăcinii, iar noaptea se odihnea împreună cu frații lângă foc, căci nu exista încă niciun adăpost.
Propovăduirea ieromonahului Macarie prin bisericile Bucureștilor a trezit inimile credincioșilor, care au început să vină la Cernica, să se închine Sfântului Nicolae și să îi ajute pe cei trei pustnici. Curând, câțiva dintre pelerini, aprinși de râvnă duhovnicească, au rămas acolo, intrând în ascultarea Cuviosului Gheorghe. Într-un an și jumătate se adunaseră deja șaisprezece frați. Toată ziua munceau la curățirea insulei de mărăcini, iar noaptea se adăposteau în jurul focului sau în pivniță.
În scurt timp, starețul a început să zidească chilii pentru monahi, o casă-arhondaric pentru pelerini și să organizeze viața de obște după rânduiala atonită, cu rugăciune și muncă („roagă-te și muncește”), cu sărăcie de bunăvoie, ascultare și smerenie. După patru ani, Cernica număra 54 de călugări. Apoi obștea a ajuns la 103 monahi și frați, dintre care unii au fost hirotoniți preoți și diaconi, astfel încât Sfânta Liturghie se săvârșea zilnic, după rânduiala veche românească și athonită.
Ostenelile sale nu au rămas neobservate. Domnitorul Nicolae Mavrogheni, auzind de viața aleasă a călugărilor de la Cernica, a venit personal în ostrov, l-a cunoscut pe stareț și, impresionat de nevoințele lor, le-a dăruit 103 galbeni, numindu-l pe stareț „frate de cruce întru Hristos”. Tot el i-a încredințat și grija Mănăstirii Curtea de Argeș și i-a recunoscut rangul de arhimandrit.
Stareț și la Căldărușani, reînnoirea vieții monahale
În timpul Mitropolitului Filaret al II-lea, Cuviosului Gheorghe i s-a încredințat și Mănăstirea Căldărușani, pentru a o organiza după regulile Sfântului Munte. O parte din călugării de la Cernica au fost trimiși în ascultare la Căldărușani, iar la Cernica a rămas drept stareț viitorul cuvios Timotei. Sub conducerea părintelui Gheorghe, Căldărușaniul a renăscut duhovnicește și gospodărește: au fost ridicate chilii, s-a restaurat viața liturgică, s-a întărit rânduiala de obște și s-au creat locuri de retragere, precum așezarea de la Cocioc, unde monahii petreceau în mai multă liniște, venind sâmbăta și duminica în obște.
Starețul se împărțea neobosit între Cernica și Căldărușani, povățuind cu aceeași dragoste pe toți fiii săi duhovnicești și primind cu bunătate pe credincioșii dornici de sfat și întărire sufletească. Viața lui blândă, hotărâtă și în același timp aspră cu sine a făcut din el un adevărat „părinte al obștilor”, unul dintre marii restauratori ai monahismului românesc de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Ultimii ani și mutarea la Domnul
Anii îndelungați de nevoință, grijile pentru două mari mănăstiri și ostenelile neîntrerupte i-au șubrezit sănătatea. La începutul lunii decembrie 1806, simțind apropierea sfârșitului, Cuviosul Gheorghe i-a adunat pe monahii de la Căldărușani în biserică, s-a rugat cu lacrimi către Hristos Domnul, către Maica Domnului și Sfântul Dumitru, ocrotitorul mănăstirii, cerând ajutor pentru obște. A rostit o rugăciune de iertare, i-a binecuvântat pe frați și, în plânsul tuturor, a pornit pentru ultima dată spre Cernica.
Pe 3 decembrie 1806, înconjurat de ucenicii și fiii săi duhovnicești, „blândul și bunul povățuitor”, „puternic în cuvânt și în lucru”, cum l-au numit cei ce l-au cunoscut, a adormit în Domnul. Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, ucenic în duh al marelui stareț, consemnează în pomelnicul mănăstirii: „1806, din decembrie 3: au răposat Părintele Gheorghe, arhimandrit al ăștii obștii, fiind om preacuvios, cu neamul român din Ardeal, au deschis școală duhovnicească întâia aicea, la Cernica și la Căldărușani”. A fost înmormântat în cimitirul din jurul bisericii Sfântul Lazăr, pe care o zidise și o înfrumusețase în anul 1804.
Diata starețului, testament pentru monahismul românesc
Pentru ca lucrarea sa să nu se stingă, Cuviosul Gheorghe a lăsat urmașilor un testament (diată), alcătuit cu ani înainte de moarte, în care a cuprins principiile vieții de obște izvorâte din experiența sa athonită și paisiană. În această diată, nevoința monahală este împărțită în șapte trepte: ascultarea necondiționată; spovedania deasă și sinceră; lupta cu mândria și cu gândul de superioritate; împărtășirea regulată cu Sfintele Taine (cel puțin o dată pe lună); discernământul în primirea de noi frați; rânduiala iconomului și a administratorilor mănăstirii; păstrarea neabătută a pravilei starețului Paisie, întemeiată pe „cele șapte laude ale Bisericii”.
De o actualitate aparte este și cuvântul său privitor la identitatea și responsabilitatea monahilor români: el roagă cu limbă de moarte ca obștile pe care le-a întemeiat să nu fie supuse altor neamuri, „până când se va ținea câte un prosticel suflet de român într-însa”, arătând astfel grija sa pentru păstrarea duhovniciei și a tradiției locale, în duhul Bisericii sobornicești.
Moștenirea Sfântului Cuvios Gheorghe
Viața și lucrarea Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica și Căldărușani au pus temelia unei adevărate școli duhovnicești românești, din care s-au ridicat, mai târziu, mari ierarhi și sfinți, între care strălucește Sfântul Ierarh Calinic. Prin credință adâncă, prin nevoință, prin dragoste de neam și de Biserică, el a transformat două așezări aproape pustiite în focare de rugăciune și de cultură duhovnicească.
Astăzi, credincioșii care calcă pragul mănăstirilor Cernica și Căldărușani se împărtășesc, fără a ști uneori, de roadele ostenelei acestui mare avă, care a adus la lumină frumusețea vieții de obște, a rugăciunii neîncetate și a smereniei lucrătoare. Pilda lui rămâne îndemn pentru monahi și mireni deopotrivă: să unim rugăciunea cu munca, credința cu fapta, ascultarea cu dragostea, ca să fim și noi „lumini în sfeșnic”, spre slava lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor.
Troparul Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica
Glas 4
Următor al cuvioşilor părinţi şi împlinitor al virtuţilor sihăstreşti, rugător neîncetat şi înnoitor al monahismului românesc te-ai arătat, Sfinte Cuvioase Părinte Gheorghe. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.