În data de 17 ianuarie, Biserica îl pomenește pe Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, unul dintre cei mai luminoși părinți ai pustiei egiptene și una dintre temeliile vieții monahale creștine.
Viața lui, plină de ascultare, renunțare și biruință asupra ispitelor, a devenit pildă nu doar pentru monahi, ci și pentru mireni, fiind o chemare vie la adevărata libertate: aceea de a-L pune pe Hristos mai presus de orice.
Obârșia și creșterea creștinească
Cuviosul Antonie era de neam egiptean, născut din părinți de bun neam și cu avuție multă, oameni credincioși care l-au crescut creștinește. În copilărie, își petrecea viața în casa părinților, fără să cunoască altceva mai mult decât familia sa și rânduiala casei. Deși avusese posibilitatea de a învăța „cartea” după obiceiul vremii, Antonie n-a voit să meargă la școli, văzând viața pătimașă a tinerilor și alegând simplitatea și curăția. Știa limba lui și era însă iute la minte și priceput, iar înțelepciunea lui avea să se arate mai târziu ca o lumină care rușinează mândria lumii.
El mergea cu părinții la biserică și nu se lenevea ca un copil, ci se supunea părinților și lua aminte la citiri. Deși trăia în bunăstare, nu cerea hrană scumpă, nu căuta plăcerile lumii și se îndestula cu cele ce se aflau. De mic, în inima lui se vedea lucrarea unei alegeri tainice: să trăiască simplu, să asculte, să se hrănească din cuvântul lui Dumnezeu.
Chemarea Evangheliei și lepădarea de avere
După moartea părinților, Antonie a rămas singur cu o soră mai mică. Avea aproximativ 18–20 de ani și se îngrijea de casă și de sora sa. Dar nu au trecut multe luni și, intrând într-o zi în biserică, cu mintea adunată, se gândea cum apostolii au lăsat toate și au urmat Mântuitorului, iar cei credincioși își vindeau averile și le puneau la picioarele apostolilor spre împărțire, pentru cei ce aveau trebuință. În timp ce cugeta, s-a întâmplat să se citească din Evanghelie cuvântul Domnului către tânărul bogat: „Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.” (Matei, 19, 21)
Pentru Antonie, acest cuvânt n-a fost o idee frumoasă, ci o poruncă personală, ca și cum citirea s-ar fi făcut pentru el. Ieșind din biserică, a dăruit vecinilor averile moștenite, pământurile roditoare, ca să nu fie împiedicat de ele nici el, nici sora sa. Celelalte bunuri le-a vândut, a adunat argint și l-a împărțit săracilor. Iar când a intrat din nou în biserică și a auzit cuvântul: „Nu vă îngrijiți pentru ziua de mâine”, a ieșit și a împărțit și puținul pe care îl oprise pentru sora sa.
Sora lui a încredințat-o unor fecioare credincioase, ca să fie crescută în rânduială, iar el a început o viață de nevoință și retragere. În vremea aceea, în Egipt nu erau încă multe mănăstiri și nu se știa pustia cea depărtată; cei care doreau viață retrasă se nevoiau pe lângă sate, fiecare deosebit.
Ucenic al celor îmbunătățiți și „albină” a virtuților
În satul cel mai apropiat de al lui Antonie era un bătrân care se nevoia din tinerețe în viața monahicească. Văzându-l, Antonie i-a râvnit fapta bună. Și nu numai pe acela: oriunde auzea că este cineva sârguitor și îmbunătățit, se ducea și îl căuta, ca o albină înțeleaptă, ca să adune „florile” faptelor bune. Apoi se întorcea acasă cu această „merinde” duhovnicească, punând în lucrare ceea ce văzuse.
În această vreme, își întărea mintea ca să nu se mai întoarcă la averile părinților și să nu-și lase inima prinsă de rudenii, ci toată sârguința să fie pentru căutarea pustniciei. Auzea cuvântul apostolic: „Căci şi când ne aflam la voi, v-am dat porunca aceasta: dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce.” (2 Tesaloniceni 3, 10) și, de aceea, lucra cu mâinile sale: o parte pentru trebuința lui, iar cealaltă o dădea săracilor. Rugăciunea îi era deasă, căci înțelegea că liniștitorului i se cade a se ruga necontenit. Lua aminte la citire într-atât, încât ținea minte cele auzite și nu lăsa nimic neînțeles, făcându-și mintea locaș al cuvântului lui Dumnezeu.
Luptele din pustie și biruința asupra ispitelor
Fiind tânăr, a început lupta cea aspră cu trupul și cu vrăjmașul. Diavolul a aprins în el ispita dulceților desfrânării, dar Antonie a sporit în sârguință, mutându-se mai departe, în locuri pustii, chiar în morminte, pentru a rupe legăturile cu lumea. Acolo, vrăjmașul a ridicat năluciri, pofte, înfricoșări, chipuri de fiare și tulburări aproape de deznădejde.
Dar Dumnezeu nu l-a lăsat. După multă vreme de încercări, Domnul i-a trimis ușurare. Cuviosul a strigat: „Unde erai, Doamne, când mă luptam?” și a primit răspuns: „Eram lângă tine și te ajutam.” În această întărire se vede taina vieții ascetice: Dumnezeu îngăduie lupta, dar dă putere biruinței, ca omul să înțeleagă că fără har nu poate face nimic, iar cu harul toate devin cu putință.
Apoi, dorind liniște și singurătate mai adâncă, s-a retras într-o cetățuie părăsită, unde primea pâine uscată rar, petrecând douăzeci de ani în rugăciune și pustnicie. A ieșit de acolo „învățat de Dumnezeu”, iar pustia s-a umplut de colibe de monahi.
Dascăl al monahilor și părinte al obștii
Faima lui s-a întins pretutindeni și mulțime de ucenici s-au strâns în jurul lui. Antonie a devenit pildă și dascăl pentru cei care căutau viața pustnicească. Deși nu era „cărturar” în știința lumii, a ajuns învățător al celor mai învățați, fiindcă vorbea din Scriptură și din iscusința lucrată prin nevoință. Îi îndemna pe monahi să nu cinstească nimic mai mult decât dragostea lui Hristos și le arăta că ostenelile de aici se „vând” cu preț veșnic: puțin dai și însutit primești.
Nepătimirea și biruința asupra duhurilor necurate
De multe ori certa și batjocorea duhurile necurate, aducându-le aminte de căderea lor din cer și de chinul veșnic. Se spune că vedea uneori îngeri și diavoli cum iau aminte la viața omenească, fiecare căutând să tragă pe om de partea sa. Însă el, trecut prin ispite, socotea meșteșugirile lor de nimic, ca unul ajuns la mare măsură de nepătimire.
Într-o povestire, un diavol a venit la el în chip de om, plângând și cerând să afle dacă Dumnezeu ar primi la pocăință chiar și pe diavol. Cuviosul s-a rugat, iar îngerul Domnului i-a descoperit vicleșugul: întrebarea era ispită, dar îngăduința lui Dumnezeu de a tăinui o vreme arăta folosul pentru cei ce greșesc, ca să nu deznădăjduiască. Chiar și aici, viața sfântului devine învățătură: Dumnezeu este iubitor de oameni și cheamă la pocăință pe toți, iar omul nu trebuie să cadă în disperare.
În vremea prigoanelor și legătura cu Sfântul Atanasie
Sfântul Antonie a trăit pe vremea împăraților Dioclețian și Maximian, ajungând până în zilele binecredinciosului împărat Constantin și ale fiilor lui. În vremea prigoanelor, a coborât de mai multe ori la Alexandria, dorind să întărească pe cei ce pătimeau pentru Hristos, chiar cu gând de mărturisire. Dumnezeu însă a rânduit să fie cruțat, iar mai târziu pacea lui Constantin a adus liniștire creștinilor.
A doua oară, după tradiție, a fost chemat să sprijine adevărul credinței împotriva rătăcirilor, fiind apropiat de Sfântul Atanasie cel Mare, care a scris viața lui Antonie, făcând-o cunoscută întregii lumi creștine. Prin aceasta, înțelegem că viața sfântului nu a fost doar retragere, ci și slujire: când era nevoie, ieșea din singurătate pentru întărirea Bisericii.
Adormirea Sfântului Antonie și moștenirea sa duhovnicească
Sfântul Cuvios Antonie a trăit o sută și cinci ani și s-a mutat la Domnul în anul 356 (după mărturii). A poruncit ca locul îngropării să rămână necunoscut, semn al smereniei lui până la capăt. După el au rămas „oștiri” de monahi, iar pustia egipteană s-a umplut de viață duhovnicească.
Pilda lui este limpede: să nu ne alipim de lucruri, să nu ne încredem în puterile noastre, să lucrăm, să ne rugăm, să nu deznădăjduim în ispite și să punem mai presus de toate dragostea lui Hristos. Căci „ostenelile de aici” sunt trecătoare, dar răsplata este veșnică, iar Dumnezeu, Care a fost lângă Antonie în luptă, rămâne lângă fiecare om care Îl cheamă cu inimă curată.
În lumina acestui mare părinte al pustiei, înțelegem că sfințenia nu este un privilegiu al unor timpuri apuse, ci chemarea fiecăruia: să auzim cuvântul Domnului, să-l păstrăm în inimă și să-l împlinim cu credință.
Troparul Sfântului Cuvios Antonie cel Mare
Glasul 4
Asemănându-te cu obiceiurile râvnitorului Ilie şi urmând Botezătorului pe drepte cărări, Preacuvioase Părinte Antonie, te-ai făcut locuitor pustiului şi ai întărit lumea cu rugăciunile tale. Pentru aceasta, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Cuvios Antonie cel Mare
Glasul 2
Căutând cele de sus…
Lepădând tulburările lumeşti, viaţa sihăstrească ai dus-o până la capăt, Botezătorului urmând îndeaproape, preacuvioase. Deci împreună cu dânsul te cinstim, părinte al părinţilor, Sfinte Antonie.