Între marile praznice ale Bisericii, Întâmpinarea Domnului strălucește cu o lumină liniștită și adâncă.
Nu este doar o amintire a unui eveniment petrecut „odinioară”, ci o taină vie: Dumnezeu Cel necuprins intră în templu ca Prunc, iar omul, prin dreptul Simeon și prorocița Ana, Îl primește, Îl mărturisește și Îi cântă. În această zi, Legea Veche se întâlnește cu Legea cea Nouă, slova cu Duhul, umbra cu Adevărul.
Patruzeci de zile după Naștere: ascultarea Maicii Domnului
După Nașterea Domnului Iisus Hristos, trecând patruzeci de zile și împlinindu-se vremea curăției celei legiuite, Preacurata și Preabinecuvântata Fecioară Maria, împreună cu Sfântul Iosif, logodnicul, pleacă din Betleem și vine la Ierusalim, în Biserica lui Dumnezeu, purtând în brațe pe Hristos Pruncul, Cel de patruzeci de zile. Scopul venirii lor nu este o simplă vizită, ci împlinirea Legii Domnului: curățirea rânduită după naștere, aducerea jertfei cuviincioase și punerea înaintea Domnului a celui întâi-născut, potrivit poruncii date lui Moise.
Legea, așa cum se citește în rânduiala curățirii, spunea limpede: „«Grăieşte fiilor lui Israel şi le zi: Dacă femeia va zămisli şi va naşte prunc de parte bărbătească, necurată va fi şapte zile, cum e necurată şi în zilele regulei ei. …Iar de nu-i va da mâna să aducă un miel, să ia două turturele sau doi pui de porumbel, unul pentru ardere de tot şi altul jertfă pentru păcat, şi o va curăţi preotul şi curată va fi».” (Levitic 12, 2-8). Apoi, la împlinirea vremii, trebuia adusă jertfa: un miel de un an spre arderea cea de tot și un pui de porumbel (sau turturea) pentru păcat; iar dacă familia nu era bogată, două turturele sau doi pui de porumbel, unul pentru ardere de tot și altul pentru păcat.
În această ascultare a rânduielii se vădește o adâncă smerenie. Maica Domnului nu avea nevoie de curățire, fiind „neîntinată și Preacurată”. Ea a zămislit fără bărbat și a născut fără dureri, fără vătămarea curăției sale feciorești. Și totuși, nu se ridică împotriva Legii, nu caută să se arate mai presus de rânduială, ci, cu o smerenie care mustră mândria lumii, vine să împlinească cele poruncite.
Dătătorul Legii, adus în templu ca Prunc
Unul dintre cele mai tainice adevăruri ale praznicului este acesta: Maica lui Dumnezeu vine să împlinească Legea împreună cu Dătătorul Legii. Cel ce a dat poruncile lui Moise este purtat în brațe ca un Prunc. Cel ce sfințește totul intră în locul sfințirii pământești. Și aici se descoperă lucrarea dumnezeiască: Hristos nu desființează Legea prin neglijare, ci o împlinește cu desăvârșire, deschizând, prin ascultare, calea Harului.
Textul arată cu frumusețe faptul că Fecioara a rămas curată și după naștere, precum „raza soarelui trece prin sticlă sau prin cristal”: nu sfărâmă, nu întinează, ci și mai curat strălucește. Așa și „Soarele dreptății”, Hristos, n-a vătămat fecioria Maicii Sale, ci a întărit-o, sfințind-o prin trecerea Sa și luminând-o cu dumnezeiescul har.
Prin urmare, venirea la templu este un act dublu: ascultare și smerenie. Ascultare, pentru că porunca era a Legii; smerenie, pentru că cea fără de prihană primește rânduiala ca și cum ar avea nevoie de ea. Și astfel, Maica Domnului ne arată că adevărata sfințenie nu se laudă, nu se justifică, nu se apără, ci se așază în ascultare, ca să nu fie prilej de sminteală și ca să fie pildă de pace.
„Să-Mi sfinţeşti pe tot întâiul născut…”: răscumpărarea
Împreună cu curățirea se împlinea și punerea înaintea Domnului a celui întâi născut. Legea spunea: „«Să-Mi sfinţeşti pe tot întâiul născut, pe tot cel ce se naşte întâi la fiii lui Israel, de la om până la dobitoc, că este al Meu!».” (Ieșirea 13, 2). Acest obicei avea rădăcini în marea binefacere din Egipt, când Dumnezeu a cruțat pe întâii născuți ai lui Israel. De aceea, întâii născuți erau aduși la biserică, ca o datorie a recunoștinței, iar apoi erau răscumpărați cu un preț rânduit, „argintul răscumpărării”, care se dădea leviților slujitori ai templului. Prețul hotărât era de cinci sicli.
Iată paradoxul dumnezeiesc: Cel ce răscumpără lumea este adus ca să fie „răscumpărat” după legea veche. Cel ce este Stăpânul templului intră ca unul ce împlinește rânduiala. Dar această împlinire nu este o simplă formă; ea vestește că, de acum înainte, adevărata răscumpărare nu se mai face cu argint, ci cu sângele Mielului lui Dumnezeu, Care va lua asupra Sa păcatele lumii.
Dreptul Simeon: întâlnirea care dă pace
În acea vreme trăia în Ierusalim dreptul Simeon, om bătrân, cu viață curată, care purta în inimă o făgăduință: „nu va vedea moartea până nu va vedea pe Hristosul Domnului”. Îndemnat de Duhul Sfânt, Simeon vine chiar atunci la templu, când Sfânta Fecioară și Sfântul Iosif intrau cu Pruncul.
Atunci se împlinește taina praznicului: bătrânul ia Pruncul în brațe și rostește cuvintele care răsună la fiecare Vecernie:
„Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, Pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.” (Luca 2, 29-32).
Aceste cuvinte sunt o cântare de recunoștință, dar și o profeție. Simeon vede în Prunc mântuirea pregătită pentru toate popoarele, nu doar pentru Israel. Într-o singură îmbrățișare, templul Ierusalimului devine locul unde se deschide, tainic, ușa mântuirii pentru neamuri.
Însă Simeon rostește și cuvânt greu către Maica Domnului: „Şi i-a binecuvântat Simeon şi a zis către Maria, mama Lui: Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.” (Luca 2, 34-35). Aici se arată că bucuria întâmpinării nu este fără Cruce. Pruncul întâmpinat în pace este Același care va fi răstignit; iar Maica, care Îl poartă în brațe, Îl va vedea mai târziu pe Cruce, cu inimă străpunsă de durere.
Prorocița Ana: mărturia postului și a rugăciunii
La templu era și prorocița Ana, ,,Şi ea era văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani, şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni. Şi venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim.” (Luca 2, 37-38). Ana este chipul inimii treze: nu caută minuni zgomotoase, ci stăruie în rugăciune până când Dumnezeu îi dă să vadă împlinirea.
Astfel, Simeon și Ana, drepți ai Legii Vechi, sunt considerați vrednici să fie ultimii martori ai așteptării și primii vestitori ai împlinirii.
Învățătura praznicului: cum Îl întâmpinăm noi pe Hristos
„Astăzi, cu adevărat, Dătătorul Legii împlinește Legea… Astăzi mâinile cele prea-bătrâne ale lui Simeon primesc pe Făcătorul și Dumnezeul tuturor.” Dar praznicul nu rămâne doar în istorie. El devine chemare: și noi suntem chemați să-L întâmpinăm pe Hristos.
Cum? Mai întâi, prin viață de biserică. Textul spune limpede: Biserica este casa lui Dumnezeu, scăparea creștinilor și locul de rugăciune primită de Dumnezeu. În ea se înalță rugăciuni pentru toată lumea. În ea este Sfânta Masă, iar pe ea, Trupul și Sângele Mielușelului lui Dumnezeu, Care S-a junghiat de bunăvoie pentru toată lumea.
De aceea, întâmpinarea Domnului nu este numai o sărbătoare a privirii, ci și a apropierii: să știm de Cine ne apropiem și ce primim. După pace între noi, apoi cu frică și cutremur să ne apropiem de Sfânta Împărtășanie; iar după aceea să păstrăm sfințenia în trupurile noastre, nu în beție și în spurcăciuni, ci ca robi ai lui Hristos, cu dragoste nefățarnică.
Apoi, prin milostenie și primirea străinului. Cuvântul ne amintește că Hristos va zice celor ce vor moșteni Împărăția: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.” (Matei 25, 35-36). Întâmpinarea Lui în templu cere o continuare în viață: să-L întâmpinăm pe Hristos în cei săraci, în cei singuri, în cei uitați, în cei care au nevoie de mângâiere.
Praznic vechi, prăznuit cu putere: mărturie din istorie
Sărbătoarea Întâmpinării Domnului este una dintre cele mai vechi sărbători creștine. Biserica a împodobit-o cu slujbe și cântări alcătuite de mari ierarhi și dascăli ai credinței, iar cinstirea ei s-a ridicat la rang mai înalt mai ales în secolul al VI-lea, în vremea împăratului Iustinian, când, în perioade de suferință (cutremure, epidemii), s-au făcut rugăciuni și litii de izbăvire, iar poporul a văzut în încetarea răului o chemare la mulțumire și întărire în credință.
„Ochii mei văzură mântuirea Ta”
Întâmpinarea Domnului este praznicul întâlnirii: întâlnirea Pruncului cu bătrânul, a smereniei cu ascultarea, a Legii cu Harul, a așteptării cu împlinirea. În Simeon, omul Își găsește pacea nu pentru că a înțeles totul, ci pentru că L-a primit pe Hristos. În Ana, vedem că postul și rugăciunea nu sunt pierdere de vreme, ci drum spre vedere și mărturisire. În Maica Domnului, învățăm că adevărata curăție se unește cu smerenia.
Să-L întâmpinăm, așadar, pe Domnul nu doar cu lumânări aprinse, ci cu inimă aprinsă; nu doar cu cuvinte, ci cu viață; nu doar în templu, ci și în aproapele. Și să îndrăznim a rosti, împreună cu dreptul Simeon, ca o mărturisire a credinței noastre: „ Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, ” (Luca 2, 29-30). Amin.
Tropar la Praznicul Întâmpinării Domnului
Glasul 1
Bucură-te, Ceea ce eşti Plină de har, Născătoare de Dumnezeu Fecioară; că din tine a Răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru, luminând pe cei dintru întuneric. Veseleşte-te şi tu, bătrânule drepte, cel ce ai primit în braţe pe Izbăvitorul sufletelor noastre, Cel Ce ne-a dăruit nouă şi Învierea.
Condac la Praznicul Întâmpinării Domnului
Glasul 1
Cel Ce cu naşterea Ta ai sfinţit pântecele Fecioarei şi mâinile Dreptului Simeon care Te-au întâmpinat acum le-ai binecuvântat şi precum se cuvenea ne-ai mântuit pe noi, Hristoase Dumnezeule, împacă lumea ce se găseşte în războaie şi întăreşte Biserica pe care o ai iubit, Unule Iubitorule de oameni.