În fiecare an, pe data de 14 septembrie, Biserica Ortodoxă prăznuiește unul dintre cele mai mari și mai solemne praznice împărătești: Înălțarea Sfintei și de viață făcătoarei Cruci. Această sărbătoare are o importanță covârșitoare în viața creștină, pentru că prin Cruce s-a săvârșit mântuirea lumii și prin ea omul a fost eliberat din robia păcatului și a morții.
Praznicul reunește două momente istorice majore: aflarea lemnului Sfintei Cruci de către împărăteasa Elena la Ierusalim, în secolul al IV-lea, și readucerea Crucii Domnului din robia perșilor, în secolul al VII-lea, de către împăratul Heraclie. În același timp, sărbătoarea are și o adâncă semnificație teologică și duhovnicească, fiind mărturisirea puterii mântuitoare a lui Hristos răstignit.
Crucea, semnul biruinței lui Constantin cel Mare
Istoria Înălțării Sfintei Cruci începe în vremea împăratului Constantin cel Mare (306–337), când Biserica era încă prigonită de păgâni. Roma se afla sub tirania lui Maxențiu, un împărat nelegitim și sângeros, care asuprea poporul și își întărea puterea prin practici vrăjitorești și jertfe omenești. Creștinii sufereau chinuri grele, iar poporul întreg era împovărat de teroare.
Chemat de romani să îi elibereze, Constantin a pornit cu oastea împotriva lui Maxențiu. Dar, în fața unei armate mult mai numeroase, el s-a simțit neputincios. În acel moment de cumpănă, Dumnezeu a rânduit o minune: în miezul zilei, pe cer a strălucit semnul Sfintei Cruci, alcătuit din stele, și deasupra lui se afla scris: „Întru acest semn vei birui”. Toată oastea a fost martoră la vedenie, însă unii se temeau, știind că pentru păgâni crucea era semnul rușinii și al morții.
În aceeași noapte, Mântuitorul Hristos i s-a arătat în vis împăratului, întărindu-l și poruncindu-i să facă o cruce asemenea celei văzute pe cer și să o poarte înaintea armatei. Ascultând porunca, Constantin a poruncit să se confecționeze o cruce de aur împodobită cu pietre scumpe și să fie purtată ca stindard în luptă.
Pe 28 octombrie 312, în bătălia de la Podul Milvius, Maxențiu a fost înfrânt, iar Constantin a intrat biruitor în Roma, dându-i libertate Bisericii lui Hristos prin Edictul de la Mediolanum (313). Crucea devenise, de atunci, semnul biruinței creștinilor și temelia unei noi epoci în istorie.
Aflarea Sfintei Cruci de către împărăteasa Elena
După această biruință, Constantin și mama sa, Sfânta Elena, au arătat o grijă deosebită față de creștinătate. În jurul anului 326, Sfânta Elena a mers la Ierusalim, dorind să descopere lemnul pe care a fost răstignit Hristos.
Cu osteneală și cu rugăciuni, ea a poruncit să fie dărâmat templul zeiței Venus, ridicat de împăratul păgân Hadrian pe locul Golgotei, și acolo, prin săpături, au fost descoperite trei cruci, împreună cu piroanele răstignirii.
Pentru a afla care dintre ele este Crucea Mântuitorului, patriarhul Ierusalimului, Macarie, a făcut o probă: au adus trupul unei femei moarte și au atins pe rând crucile de ea. Primele două nu au arătat niciun semn, dar când a fost atinsă de a treia cruce, femeia a înviat. Aceasta a fost dovada clară că este Crucea lui Hristos, cea de viață făcătoare.
Patriarhul a ridicat atunci Crucea pe un amvon, ca să o poată vedea tot poporul. Mulțimea a strigat cu lacrimi: „Doamne, miluiește!” – un strigăt care se repetă până astăzi la slujbele Bisericii de Înălțarea Crucii.
Întoarcerea Sfintei Cruci din Persia
După aproape trei secole, Crucea a trecut printr-o nouă încercare. În anul 614, perșii au cucerit Ierusalimul și au luat cu ei lemnul Sfintei Cruci. Timp de paisprezece ani, creștinii au fost lipsiți de cea mai de preț comoară a lor.
În anul 628, împăratul bizantin Heraclie a învins armata persană și a recuperat Crucea. Cu mare solemnitate, el a adus-o înapoi la Ierusalim. Însă, apropiindu-se de Golgota în haine împărătești și cu semnele puterii lumești, împăratul a simțit că nu mai poate înainta, ca și cum o putere nevăzută îl oprea. Patriarhul Zaharia i-a descoperit că Hristos a urcat pe Golgota smerit, desculț și batjocorit, nu în slavă pământească.
Atunci Heraclie și-a lăsat la o parte hainele împărătești, s-a îmbrăcat în haine modeste și, desculț, a purtat Crucea pe umeri până la locul ei, în Biserica Sfântului Mormânt. Astfel, Crucea a fost reașezată în cetatea sfântă, spre mângâierea întregii lumi creștine.
Semnificația duhovnicească a praznicului
Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci nu este doar comemorarea unor evenimente istorice, ci este, mai ales, mărturisirea puterii Crucii în viața fiecărui creștin.
Sfântul Apostol Pavel mărturisea: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!” (Galateni 6,14). ,,Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. ” (I Corinteni 1,18).
Crucea nu este doar un obiect, ci armă duhovnicească împotriva vrăjmașului, semn al biruinței asupra păcatului și temei al mântuirii. Prin lemnul Crucii, Adam cel căzut a fost ridicat, Eva a fost dezlegată de blestem, moartea a fost biruită și iadul a fost surpat.
De aceea, Biserica ne îndeamnă să ne însemnăm mereu cu semnul Crucii: pe frunte, pe piept și pe toate mădularele noastre. Crucea este pavăza creștinului, lumina lumii, cheia Raiului și izvor de binecuvântare.
Cum cinstim Crucea astăzi
Sfântul Efrem Sirul ne amintește că adevărata cinstire a Crucii nu stă în podoabe exterioare, ci în pocăință, în curăția vieții și în faptele iubirii creștine. El spune: „Nu pridvoare să încununăm, nu dănțuiri să alcătuim, ci cu postire și cu milostenie, cu cântări duhovnicești și rugăciune să prăznuim sărbătorile Domnului”.
Astfel, Înălțarea Sfintei Cruci este pentru noi un prilej de înoire sufletească. Ridicând Crucea în mijlocul Bisericii, Hristos ridică și inimile noastre din păcat și din uitare, chemându-ne la pocăință, la pace, la blândețe, la milostenie și la iubirea aproapelui.
Această sărbătoare este, totodată, și o chemare la purtarea propriei cruci. Domnul a spus: „Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Matei 16,24). Prin aceasta înțelegem că fiecare creștin este chemat să își asume viața cu toate încercările ei, dar în unire cu Hristos și cu nădejdea biruinței.
Înălțarea Sfintei Cruci este una dintre cele mai luminoase mărturii ale iubirii lui Dumnezeu pentru lume
Prin Cruce, Hristos ne-a împăcat cu Tatăl, a rupt zapisul păcatelor și ne-a dăruit viața veșnică.
Cinstind Crucea, noi nu cinstim doar un lemn, ci Jertfa lui Hristos și biruința Lui asupra morții. Ea este altarul pe care S-a adus Jertfa cea mai sfântă și este, totodată, cheia prin care Raiul s-a redeschis pentru om.
De aceea, pe 14 septembrie, cu frică și cu dragoste, ne închinăm Sfintei Cruci și strigăm împreună cu toți creștinii din toate veacurile:
Condac la Praznicul Înălţării Sfintei Cruci
Glasul 4
Cel Ce Te-ai înălţat…
Cel Ce Te-ai înălţat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruieşte-i, Hristoase Dumnezeule. Veseleşte cu puterea Ta pe dreptcredincioşii creştini, dăruindu-le biruinţă asupra celui protivnic; având ajutorul Tău, armă de pace nebiruită biruinţă.
Tropar la Praznicul Înălţării Sfintei Cruci
Glasul 1
Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui protivnic dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.