Pe culmile calendarului ortodox, praznicul Înălțării Domnului strălucește ca o taină a bucuriei și durerii, a despărțirii și a nădejdii. Nu este întâmplătoare suprapunerea acestei sărbători cu Ziua Eroilor. De fapt, Înălțarea Domnului devine, pentru poporul român, o dublă comemorare: una cerească, alta pământească. Urcarea lui Hristos la cer devine astfel imaginea supremă a gloriei după jertfă – aceeași logică în care cinstim jertfa eroilor neamului nostru.
Paradoxul bucuriei și al durerii
Încă din primele veacuri, Biserica a surprins această dualitate a Înălțării. Cuvintele Mitropolitului Dimitrie al Rostovului o redau vibrant: cum să o numim, bucurie sau plângere? Apostolii plâng, dar se și bucură. Maica Domnului varsă lacrimi, dar inima îi e plină de slavă. Și noi, cei de azi, prăznuim cu aceleași sentimente amestecate.
Pe de o parte, Iisus Hristos pleacă. Ochii trupești nu-L mai văd. Rămânem parcă orfani. Dar, pe de altă parte, El nu se desparte cu adevărat. „Eu sunt cu voi, în toate zilele, până la sfârșitul veacului“, spune El. Așadar, plecarea Sa nu este o retragere, ci o înălțare care ne atrage și pe noi după El. Ne lasă Duhul Sfânt ca mângâietor și ne promite o revenire glorioasă.
Ridicarea firii omenești la cer
Marea taină a Înălțării nu e doar în gestul lui Iisus Hristos de a urca la Tatăl. Este în faptul că o face „în trup”. Firea noastră, aceea căzută, suferindă, străbătută de moarte, este dusă de Iisus Hristos până la tronul Tatălui. Acolo unde a urcat Capul, acolo va ajunge și Trupul – adică Biserica, adică noi.
Este o reabilitare cosmică. Omul, izgonit din Eden prin păcatul lui Adam, ajunge acum – prin al doilea Adam, Iisus Hristos – nu doar înapoi în Rai, ci chiar dincolo de el, în sânul Sfintei Treimi. Cei izgoniți de diavol sunt acum primiți în gloria cerească. Iar Înălțarea nu este doar o narațiune teologică, ci o garanție: destinul nostru final este cerul, nu pământul.
Ziua Eroilor – o înălțare prin jertfă
Dar această zi are și o altă dimensiune – una istorică, națională, dar care se leagă profund de teologia sărbătorii: este Ziua Eroilor. România a ales să-i pomenească pe cei căzuți pentru patrie în ziua Înălțării Domnului nu din întâmplare. Ci pentru că Înălțarea este esența oricărei jertfe asumate: urcarea prin cruce.
Eroii neamului nostrum – fie că vorbim de ostași căzuți în Războaiele Mondiale, de martiri ai temnițelor comuniste sau de luptători anonimi pentru libertate – toți aceștia au înfăptuit o înălțare asemănătoare: și-au dat trupul pentru un bine mai mare, și-au învins frica, au murit pentru ca alții să trăiască.
Înălțarea lor nu este doar comemorare, ci chemare. Jertfa lor nu e doar amintire, ci responsabilitate. Așa cum Iisus Hristos ne-a tras spre cer prin cruce, așa și sângele eroilor noștri devine punte între suferință și demnitate, între moarte și înviere națională.
Eroii – oglinda Înălțării
Dacă privim cu ochii credinței, fiecare erou al neamului nostru este o mică oglindire a Înălțării Domnului. Nu fiindcă s-ar fi ridicat fizic la ceruri, ci fiindcă s-au ridicat moral, spiritual, deasupra egoismului, fricii, interesului propriu. Au murit pentru un ideal. Iar acest ideal – libertatea, credința, neamul – i-a înălțat.
Nu de puține ori, în mănăstirile românești, pe crucile eroilor este scris: „Pentru credință, neam și țară”. Acest triptic reia parcă întreita lucrare a Înălțării: credința în Hristos, apartenența la poporul lui Dumnezeu și chemarea către patria cerească.
În acest sens, pomenirea eroilor în Ziua Înălțării devine un act de profunzime spirituală. Nu doar un gest patriotic, ci o liturghie a memoriei. Nu doar flori și parade, ci rugăciune și asumare. Pentru că, după modelul lui Iisus Hristos, și ei s-au înălțat prin suferință, spre gloria unei vieți veșnice.
Ce ne cere această zi?
Ziua Înălțării este o chemare. Ne cere să ieșim din logica pământească a pierderii și să intrăm în logica cerească a împlinirii. Ne cere să vedem dincolo de absență, promisiunea prezenței. Să nu plângem ca cei fără speranță, ci să ne bucurăm cu o bucurie plină de sens.
Totodată, ne cere să nu uităm. Să nu uităm că Înălțarea este și misiune: „Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului.” (Fapte 1, 8). Să nu uităm că jertfa eroilor ne obligă: la demnitate, la credință, la curaj. Să nu uităm că, în fiecare Biserică unde se rostește numele lor, se aprinde o lumânare nu doar pentru trecut, ci și pentru viitor.
În mod tainic, această zi leagă cerul de pământ, veșnicia de istorie, învățătura creștină de destinul românesc. Iar în această legătură, niciun erou nu moare cu adevărat, și niciun drum spre Dumnezeu nu este închis.
Înălțarea Domnului este victoria lui Iisus Hristos asupra morții și înălțarea firii omenești până la dreapta Tatălui
Ziua Eroilor este biruința jertfei, amintirea că libertatea și credința costă sânge, dar aduc roade veșnice. Împreună, aceste două prăznuiri ne învață că fiecare urcuș începe cu o cruce, și că fiecare despărțire poate fi începutul unei bucurii mai mari.
Să prăznuim, deci, cu lacrimi și speranță. Cu recunoștință și angajament. Cu privirea spre cer, dar cu inima încărcată de responsabilitatea celor ce rămân aici, în istorie. Pentru că numai cei care nu uită pot urca. Iar cei care învață din Înălțare, vor ști că fiecare pas, fiecare rugăciune, fiecare jertfă – poate fi o scară către Dumnezeu.
Condac la Praznicul Înălțării Domnului
Glasul 6
Plinind rânduiala cea pentru noi și cele de pe pământ unindu-le cu cele cerești, Te-ai înălțat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, nicicum despărțindu-Te, ci rămânând nedepărtat și strigând celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră!
Tropar la Praznicul Înălțării Domnului
Glasul 4
Înălțatu-Te-ai întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, bucurie făcând Ucenicilor, cu făgăduința Sfântului Duh, încredințându-se ei, prin binecuvântare, că Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Izbăvitorul lumii.