Pe 24 aprilie, Biserica Ortodoxă Română îi prăznuiește pe trei dintre cei mai importanți ierarhi din istoria Transilvaniei: Sfântul Ilie Iorest, Sfântul Simion Ștefan și Sfântul Sava Brancovici. Trei vieți diferite, un singur ideal: păstrarea credinței ortodoxe și apărarea identității românești într-o epocă de mari tulburări religioase, sociale și culturale. Toți trei au păstorit Mitropolia Transilvaniei în vremuri de prigoană, când presiunea uneltirilor calvine și politice se făcea simțită tot mai puternic asupra poporului român ortodox din Ardeal. Prin credința, curajul și jertfa lor, au devenit repere de demnitate, lumină și rezistență.
Ilie Iorest – păstorul blând și neînfricat
Născut într-o familie simplă de țărani din Transilvania, Ilie Iorest a ales de tânăr viața monahală în obștea Mănăstirii Putna. A fost un călugăr râvnitor, iubitor de rânduială, iscusit caligraf și zugrav de icoane, și mai ales un trăitor profund al credinței. A fost remarcat pentru smerenia și curăția inimii, iar această lumină lăuntrică l-a făcut vrednic să urce pe scaunul Mitropoliei Ardealului în anul 1641, fiind hirotonit de mitropolitul Țării Românești, cu binecuvântarea domnitorului moldovean Vasile Lupu.
Timp de trei ani, Sfântul Ilie Iorest a fost o flacără vie în mijlocul credincioșilor. A păstorit cu blândețe, dar și cu fermitate. A apărat dreapta credință ortodoxă în fața presiunilor calvine și a dus o intensă lucrare pastorală: sfințea biserici, rânduia preoți evlavioși, mergea din sat în sat pentru a-și învăța turma, mângâind sufletele cu învățături curate. Această râvnă i-a atras însă prigoana. În anul 1643, a fost aruncat în temniță pentru refuzul de a renunța la Ortodoxie. A îndurat nouă luni de bătăi, ocări și umilințe. A ieșit cu trupul slăbit, dar cu sufletul neclintit.
Refugiat în Moldova, și-a încheiat viața tot la Putna, locul de început al drumului său duhovnicesc. A trecut la Domnul în pace în anul 1678, fiind numărat în ceata sfinților mărturisitori ai Bisericii. Canonizat în anul 1955, este pomenit la 24 aprilie. Este modelul păstorului care arde pentru turma sa și care nu face niciun compromis în fața adevărului de credință.
Simion Ștefan – cărturarul Bălgradului
Simion Ștefan nu a fost doar un ierarh, ci și un vizionar. A fost ales mitropolit în anul 1643, într-o vreme în care pericolul pierderii identității românești în Transilvania era real și presant. Originar din Alba Iulia, format în școlile mănăstirești locale, el a înțeles că păstrarea credinței ortodoxe merge mână în mână cu întărirea culturii naționale.
A rămas în istorie pentru o lucrare fundamentală: tipărirea „Noului Testament” în limba română, la Alba Iulia, în anul 1648. Sub patronajul principelui Gheorghe Rákóczi, dar cu multă trudă personală, Sfântul Simion Ștefan a deschis un drum nou pentru limba română scrisă. Prin celebra sa „Predoslovie”, el vorbește limpede despre nevoia unificării limbajului și despre circulația cuvintelor – idei moderne, pe cât de profunde, pe atât de curajoase pentru vremea aceea.
Este primul care definește explicit necesitatea îmbogățirii limbii române și adaptarea ei la nevoile culturale și teologice ale vremii. Această lucrare nu a fost doar o contribuție filologică, ci o veritabilă mărturisire de credință și identitate românească. A dovedit că Biserica nu e doar loc de rugăciune, ci și centru de cultură și de formare națională. Simion Ștefan a lăsat posterității nu doar cărți, ci o direcție: aceea a unui popor care își spune rugăciunile și își trăiește credința în limba sa maternă.
Sava Brancovici – martirul tăcut și statornic
În anul 1656, un alt luminător urcă pe scaunul mitropolitan de la Alba Iulia: Sfântul Sava Brancovici, născut în jurul anului 1620 în satul Inău. Inițial protopop și familist, după văduvie și intrarea mamei în monahism, Simeon – cum îl chema la botez – se călugărește la Târgoviște și primește numele de Sava.
Timp de 24 de ani, Sava Brancovici a fost stâlp al Ortodoxiei ardelene. A păstorit într-o vreme grea, în care presiunile autorităților calvine deveneau tot mai agresive. Dar Sfântul Sava nu s-a clintit. A înnoit biserici, a ridicat locașuri noi, a întărit credincioșii în dreapta credință, a respins compromisurile și a păstrat unitatea românilor în jurul Bisericii. Răspunsul autorităților nu a întârziat: în anul 1680, mitropolitul a fost înlăturat pe nedrept și aruncat în temniță, unde a petrecut trei ani de bătăi și chinuri. A fost batjocorit, umilit, obligat să renunțe la Ortodoxie. A refuzat. A rămas statornic.
El nu a scris tratate, dar viața lui a fost o mărturisire continuă. După eliberare, epuizat de suferință, trece la Domnul în anul 1683. Canonizat, ca și ceilalți doi ierarhi, în anul 1955, Sava Brancovici este un simbol al verticalității. Nu s-a temut de moarte, nu s-a rușinat de Iisus Hristos, nu și-a abandonat turma.
Trei vieți, o singură credință
Cei trei ierarhi nu s-au întâlnit fizic în viață, dar slujirea lor formează o punte vie în istoria Transilvaniei. Ilie Iorest a fost un rugător și un luptător. Simion Ștefan – un cărturar și vizionar. Sava Brancovici – un martir al statorniciei. Împreună, ei arată chipul complet al păstorului ortodox: evlavios, cultivat și jertfelnic.
Toți trei au fost voci puternice într-o epocă în care Ortodoxia era în minoritate și adesea marginalizată în Transilvania dominată de confesiuni protestante. Ei au știut să țină vie flacăra credinței, să întărească limba și cultura română, să fie sprijin pentru țărani și intelectuali deopotrivă. Iar moștenirea lor nu e doar liturgică sau teologică. E una de demnitate, de asumare și de continuitate.
Pe 24 aprilie, când Biserica îi pomenește, avem ocazia nu doar să ne rugăm lor, ci și să învățăm de la ei
Ilie Iorest ne învață să nu cedăm în fața fricii. Simion Ștefan ne arată cum cultura și credința merg împreună. Sava Brancovici ne cheamă la statornicie și răbdare în încercări. Ei nu sunt doar file dintr-un sinaxar, ci pietre de temelie ale unui neam care a știut să-și păstreze credința și identitatea chiar și în cele mai grele vremuri.