Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu este una dintre figurile luminoase ale Bisericii Ortodoxe Române care au strălucit în întunericul comunismului ateu. Viața sa este o mărturie a credinței neclintite, a răbdării și a dragostei pentru Hristos, în ciuda celor mai cumplite încercări. Prigonit, batjocorit și întemnițat, părintele Constantin a rămas un adevărat slujitor al lui Dumnezeu până la sfârșit, fiind astăzi cinstit ca sfânt mărturisitor și mucenic al neamului românesc.
Copilăria binecuvântată și chemarea spre slujire
Sfântul s-a născut la 10 ianuarie 1905, în comuna Cavadinești, din fostul județ Covurlui, într-o familie simplă de țărani credincioși. Rămas orfan de ambii părinți de la o vârstă fragedă, micul Constantin a fost crescut de bunica sa, o femeie săracă, dar plină de frică de Dumnezeu, care i-a sădit în suflet dragostea de rugăciune și dorul după cele sfinte. În casa lor modestă, credința era hrană zilnică, iar biserica centrul vieții.
Bunica sa, văzând râvna copilului pentru rugăciune și carte, l-a îndemnat să urmeze calea preoției. Așa a ajuns ca, în anul 1919, la doar 14 ani, să se înscrie la Seminarul Teologic din Galați, unde s-a remarcat prin seriozitate, ascultare și o evlavie adâncă. După absolvirea seminarului, dorința sa de a se apropia mai mult de Dumnezeu l-a îndemnat să urmeze Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, pe care a început-o în anul 1925.
Anii de formare și slujirea în Biserică
După terminarea studiilor teologice, în anul 1929, tânărul Constantin nu a găsit imediat o parohie în care să slujească. Cu toate acestea, nu s-a descurajat, ci s-a angajat cântăreț bisericesc la Biserica Lucaci din București, unde a slujit cu râvnă și evlavie timp de aproape cinci ani. În această perioadă, el s-a făcut remarcat printr-o viață curată, prin dragostea sa pentru sfintele slujbe și printr-un profund respect față de clerul bisericesc.
În anul 1934, a fost chemat la Huși de către episcopul Nifon Criveanu, care a văzut în el un viitor preot vrednic și plin de duh. La 15 august 1934, părintele Constantin Sârbu a fost hirotonit diacon, iar a doua zi preot la Catedrala Episcopală din Huși. Episcopul l-a numit și director al Școlii de cântăreți bisericești, precum și profesor de sectologie, catehism și muzică vocală. În paralel, părintele a fost și membru al Judecătoriei Protopopiatului Fălciu, dovedindu-și dragostea pentru rânduiala Bisericii și pentru buna chivernisire a treburilor bisericești.
Ctitorul bisericii „Sfinții Împărați Constantin și Elena”
În anul 1938, părintele a cerut transferul la Parohia Parcul Călărași din București, o parohie nou-înființată, fără biserică și fără casă parohială. Aceasta se afla într-un cartier muncitoresc și sărăcăcios, numit Vergului, unde oamenii trăiau greu și puțini mergeau la biserică. Cu o credință neclintită și cu o energie jertfelnică, părintele Constantin a început aici o lucrare duhovnicească și socială de mare amploare.
El a ctitorit biserica cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, devenind nu doar un slujitor al altarului, ci și un adevărat părinte al comunității. Prin grija sa, s-au organizat acțiuni caritabile pentru săraci, pentru orfani și pentru văduve. Casa parohială era mereu deschisă, iar credincioșii îl considerau un om sfânt încă din timpul vieții. Rămas văduv, părintele a ales calea înfrânării și a rugăciunii neîncetate, trăind asemenea unui monah în mijlocul lumii.
Calea muceniciei
După instaurarea regimului comunist, preoții care îndrăzneau să vorbească despre Hristos și să încurajeze credincioșii să nu-și lepede credința erau considerați „dușmani ai poporului”. În acest context, părintele Constantin Sârbu a devenit ținta represiunii.
La data de 10 ianuarie 1954, când a împlinit 49 de ani, a fost arestat de Securitate sub acuzația de „activitate anticomunistă”. După luni de zile de anchete, la 9 octombrie 1954, a fost condamnat la opt ani și trei luni de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”. În realitate, vina lui era aceea că nu încetase să propovăduiască Evanghelia și să încurajeze credincioșii să rămână în Biserică.
Rugăciune în lanțuri: viața părintelui în temnițele comuniste
A urmat un drum al suferinței care l-a purtat prin cele mai cumplite închisori ale regimului comunist: Jilava (1954-1955), Gherla (1956-1962), Dej (1955), dar și prin lagărele de muncă de la Poarta Albă (1955-1956) și Salcia (1959). În aceste locuri de iad, părintele a fost supus foamei, frigului și bătăilor, dar nu a renunțat niciodată la rugăciune. Îi mângâia pe ceilalți deținuți, îi spovedea în taină și îi încuraja, aducând lumina credinței chiar și între zidurile închisorii.
După o perioadă de detenție cruntă, în anul 1961, a fost trimis cu domiciliu forțat în satul Viișoara, în Câmpia Bărăganului. Aici, l-a cunoscut și părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care avea să mărturisească mai târziu:
„Am stat cu părintele Constantin Sârbu la Viișoara câteva zile, până mi s-a repartizat o casă, timp în care rănile mele sufletești au început să se vindece. El nu ținea predici, nu mă îndemna să mă rog, dar inima mea era în sărbătoare alături de el. Se mișca încet, hieratic, cu vocea lui domoală, asemenea unui sfânt părinte din secolul patristic.”
Cuvintele părintelui Calciu arată sfințenia smerită a lui Constantin Sârbu, care nu avea nevoie de vorbe multe, ci doar de prezența sa plină de har, ce aducea pace și nădejde.
Eliberarea și slujirea sub supravegherea Securității
În anul 1964, odată cu decretul de eliberare a deținuților politici, părintele a fost eliberat. Însă libertatea sa era doar formală, deoarece Securitatea continua să-l urmărească pas cu pas. Deși bolnav și slăbit de ani de chin, el nu și-a pierdut râvna duhovnicească.
După multe piedici, în 8 aprilie 1964, i s-a permis să slujească în Biserica Sapienței din București, un locaș care fusese închis timp de 40 de ani. Aici, părintele a început să refacă viața parohială, adunând din nou credincioșii în jurul altarului. Predicile sale erau simple, dar pline de putere, iar exemplul său de viață curată și smerită mișca inimile tuturor.
Mulți dintre cei care l-au cunoscut povestesc că părintele Constantin avea o privire blândă, dar pătrunzătoare, și un chip luminat de rugăciune. În ciuda bolilor provocate de detenție, mai ales a unui ulcer care îl chinuia neîncetat, nu s-a plâns niciodată, ci a continuat să slujească cu bucurie și devotament.
Sfârșitul mucenicesc
În toamna anului 1975, starea sa de sănătate s-a agravat. A fost internat la Spitalul Elias, unde a fost supus unei operații. În mod suspect, după intervenție, a făcut septicemie. Mulți dintre cei care i-au fost aproape cred că moartea sa nu a fost întâmplătoare, ci rezultatul unei acțiuni deliberate a Securității, care dorea să-l reducă la tăcere.
În ziua de 23 octombrie 1975, după ce s-a spovedit și împărtășit, părintele Constantin Sârbu și-a dat sufletul în mâinile Domnului, pe patul de spital. Avea 70 de ani. A trecut la cele veșnice ca un adevărat mărturisitor, purtând în trup semnele suferinței, dar cu sufletul curat și luminat de credință.
Moștenirea sa duhovnicească
Viața Sfântului Preot Mucenic Constantin Sârbu este o pildă vie de jertfă, smerenie și credință neclintită. A fost un păstor adevărat, care și-a iubit turma și a rămas alături de ea chiar și atunci când a fost prigonit. În el s-au împletit tăria unui mărturisitor cu blândețea unui duhovnic plin de iubire.
După căderea comunismului, numele său a fost readus în lumină, iar Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinților mărturisitori și mucenici, alături de ceilalți preoți și credincioși care au suferit pentru Hristos în timpul regimului ateu.
Cinstirea lui este o chemare la curaj, la statornicie în credință și la dragoste față de aproapele, chiar și în vremuri de încercare. Sfântul Constantin Sârbu ne arată că lumina lui Hristos nu poate fi stinsă de nicio putere omenească și că biruința nu aparține celor care prigonesc, ci celor care rabdă cu credință până la capăt.
Astăzi, pomenirea Sfântului Preot Mucenic Constantin Sârbu este prilej de recunoștință pentru toți cei care, asemenea lui, au ținut candela credinței aprinsă în anii întunecați ai comunismului. Viața sa rămâne un far de lumină pentru toți creștinii care caută să trăiască Evanghelia în lume, cu curaj, smerenie și iubire.
„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor.” (Matei 5, 10).
Condacul Sfântului Preot Mucenic Constantin Sârbu
Glasul 8
Podobie: Apărătoare Doamnă…
Mucenicească prăznuire adunându-ne, veniți, cu râvnă, de Hristos încununatului să-i cântăm, toți credincioșii, cu bucurie; că, în ceruri, ca un preot și viteaz Mucenic mijlocește pentru cei ce-l laudă, zicând: Bucură-te, Sfinte Constantin, mult-pătimitorule!
Troparul Sfântului Preot Mucenic Constantin Sârbu
Din pruncie Părinte, în sărăcie trăind, te-ai curățit spre slujirea cea rânduită de sus, ca să poți purta și sarcina aproapelui, astfel Sfințite Constantin, mucenic al lui Hristos. A tuturor mângâiere te-a arătat Cel ce lumea a mântuit prin răstignirea sa.