În fiecare an, la data de 15 septembrie, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Mare Mucenic Nichita, cel numit „Gotul” sau „Romanul”. Viața lui, încadrată în zbuciumatul secol al IV-lea, este mărturie a biruinței credinței asupra păgânismului, a curajului asupra fricii și a iubirii de Dumnezeu asupra cruzimii omenești. Numele său, Nichita, înseamnă „biruitor”, și se arată a fi un nume providențial, întrucât a biruit nu prin sabie, ci prin credință și prin jertfa sângelui său.
Contextul istoric
După Sfântul Împărat Constantin cel Mare (†337), creștinismul a început să se răspândească pretutindeni în Imperiul Roman și chiar în afara granițelor lui. La nord de Dunăre, în ținuturile locuite de goți, credința cea nouă prindea rădăcini datorită propovăduirii episcopului Teofil, cel ce participase la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 325. El a fost părintele duhovnicesc al Sfântului Nichita, luminându-l prin Botez și învățându-l dreapta credință.
Dar păgânătatea nu ceda cu ușurință. Căpetenia Atanaric, conducător al goților răsăriteni, s-a ridicat cu mare ură împotriva creștinilor. El a început o prigoană cumplită: purta un idol în căruță prin sate și îi obliga pe oameni să i se închine. Cei care refuzau erau arși de vii, în casele și bisericile lor. În același timp, Fritigern, conducător al goților apuseni, îmbrățișase credința creștină și primea sprijinul împăratului Valens. Astfel, țara goților era sfâșiată nu doar de rivalități politice, ci și de confruntarea dintre păgânism și creștinism.
În această vreme tulbure, Nichita a ales cu hotărâre tabăra lui Hristos, devenind nu doar un simplu credincios, ci un apărător al Evangheliei.
Viața și formarea duhovnicească
Sfântul Nichita s-a născut pe malurile Dunării, în ținuturile de dincolo de fluviu, locuite de goți. Tradiția îl numește uneori „Gotul”, alteori „Romanul” sau „Daco-romanul”, ceea ce arată că provenea dintr-un neam amestecat, într-o regiune unde populația daco-romană se împletea cu cea a goților.
Încă din tinerețe, a fost atras de învățătura creștină și a primit Botezul de la episcopul Teofil. Crescut în lumina Evangheliei, Nichita s-a dedicat misiunii de a răspândi credința printre neamul său. Nu s-a lăsat atras de obiceiurile barbare, de cultul idolilor sau de luptele nesfârșite dintre seminții, ci a stăruit în rugăciune, în fapte bune și în propovăduirea Domnului Iisus Hristos.
Se spune că în timpul slujbelor purta la piept o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul Hristos ținând Sfânta Cruce. Această icoană i-a fost nu doar un semn de evlavie, ci și de întărire duhovnicească, pentru că însăși Născătoarea de Dumnezeu i s-a arătat și l-a încurajat înaintea pătimirilor.
Prigoana lui Atanaric
Întărindu-se creștinismul între goți, Atanaric a pornit împotriva credincioșilor o prigoană nemiloasă, în jurul anului 370. Multe biserici au fost arse, iar creștinii care se adunau la rugăciune au fost uciși.
Sfântul Nichita nu s-a temut, ci, asemenea unui adevărat păstor, îi ajuta pe cei prigoniți: îi ascundea, le aducea hrană și apă, îi mângâia și le întărea credința. Când unii erau gata să se clatine de frica morții, el le amintea de cuvintele Mântuitorului: „ Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena.” (Matei 10, 28).
Faptele sale nu au rămas ascunse. Atanaric a aflat de Nichita și, mâniat, a poruncit să fie prins și adus înaintea lui.
Mărturisirea și martiriul
În fața căpeteniei păgâne, Nichita a mărturisit cu îndrăzneală că este rob al lui Hristos și că nu se va închina idolilor niciodată. Atanaric a încercat să-l înduplece prin promisiuni de cinste și bogății. Văzând că nu reușește, a recurs la torturi.
Sfântul a fost bătut, chinuit și batjocorit, dar ochii lui erau mereu ridicați la cer, rugându-se în taină. Puterea dumnezeiască îl întărea, iar chinuitorii se minunau de tăria lui. În cele din urmă, a fost aruncat în foc. Însă trupul său nu s-a ars, ci a rămas nevătămat și strălucitor.
Un prieten apropiat al mucenicului, creștinul Marian, a reușit în taină să ia trupul și să-l îngroape în Cilicia, la Mopsuestia. Mai târziu, moaștele sale au fost aduse la Constantinopol, iar o parte se găsește până astăzi în mănăstirea Dečani din Serbia.
Astfel, Sfântul Nichita a primit de la Hristos cununa cea nepieritoare a muceniciei, în anul 372.
Semnificația jertfei sale
Martiriul Sfântului Nichita are o semnificație deosebită pentru Biserica noastră:
El este unul dintre primii sfinți mărturisitori de pe pământul Daciei, după Sfântul Sava de la Buzău. Prin jertfa lor, creștinismul s-a adâncit în sufletul poporului din nordul Dunării.
El arată biruința Crucii: prigoanele, focul și sabia nu au putut stinge lumina Evangheliei. Dimpotrivă, sângele mucenicilor a devenit sămânță pentru noi creștini.
El este un model de curaj și statornicie. Nu a ales să-și salveze viața prin compromis, ci a rămas credincios până la moarte.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că mucenicii sunt ca niște făclii aprinse, care luminează Biserica și întăresc pe cei ce vin după ei. Așa este și Sfântul Nichita: o făclie aprinsă pe pământul nostru, din veacul al IV-lea, care arde până astăzi în inimile credincioșilor.
Cinstirea în Biserica Ortodoxă
Din vechime, Sfântul Nichita a fost cinstit în întreaga creștinătate. Biserica i-a închinat cântări, slujbe și icoane, zugrăvindu-l ca pe un tânăr războinic purtând Sfânta Cruce.
În tradiția românească, el este numit adesea „Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul”, pentru că se socotește că părinții săi erau daco-romani aduși de goți ca prizonieri. Astfel, el este simțit ca un sfânt al pământului nostru, un apărător și rugător al neamului românesc.
În multe biserici din România, Serbia și Grecia se află icoane sau părticele din sfintele sale moaște. Pomenirea lui se face cu priveghere și cântări de laudă, pentru că este un mucenic al Crucii și al biruinței.
Sfântul Mare Mucenic Nichita este un biruitor al credinței, un ostaș al lui Hristos și un strămoș duhovnicesc al nostru
Prin jertfa sa, pământul Daciei s-a sfințit încă o dată cu sânge mucenicesc, iar Biserica a primit un nou mijlocitor la tronul lui Dumnezeu.
Astăzi, când îl cinstim, să ne amintim că și noi suntem chemați la aceeași luptă: lupta cea bună a credinței. Nu cu sabia, ci cu rugăciunea, cu răbdarea și cu mărturisirea curată a lui Hristos.
Sfântul Mare Mucenic Nichita rămâne pentru veacuri întregi o icoană a curajului, a statorniciei și a biruinței prin Cruce. Și, precum numele său o spune, el este și pentru noi un îndemn: „Biruiți cu Hristos, căci El este Biruitorul lumii!”.
Condacul Sfântului Mare Mucenic Nichita Romanul
Glasul 2
Căutând cele de sus…
Tăind tăria înşelăciunii cu împotrivirea ta şi luând cununa biruinţei prin nevoinţa ta, te veseleşti împreună cu îngerii, Mărite Mucenice Nichita, cel cu nume de biruinţă, împreună cu dânşii neîncetat rugându-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi toţi.
Troparul Sfântului Mare Mucenic Nichita Romanul
Glasul 1
Purtătorule de chinuri, biruind mai întâi năvălirile barbarilor cu Puterea Crucii cea nebiruită, pe urmă ai surpat mândria demonilor, împotrivindu-te cu vitejia ta, înţelepte; şi biruind-o, Sfinte Mucenice Nichita, ai luat daruri vrednice de biruinţă. Slavă lui Hristos, Cel Ce te-a întărit; Slavă Celui Ce te-a încununat; Slavă Celui Ce a mărit pururea cinstită pomenirea ta.