Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria este unul dintre cele mai luminoase chipuri duhovnicești ale Ortodoxiei românești din secolul XX.
Viața sa, petrecută între rugăciune neîncetată, postire, smerenie adâncă și neostenită dragoste față de oameni, a așezat în inimile credincioșilor o mărturie vie despre lucrarea harului în omul care își dăruiește întreaga existență lui Dumnezeu.
Nașterea și copilăria, temelia unui suflet ales
Părintele Paisie s-a născut la 20 iunie 1897, în satul Stroiești din județul Botoșani, într-o familie binecredincioasă cu zece copii. Părinții săi, Ioan și Ecaterina Olaru, au crescut această mare familie în frica de Dumnezeu și în rânduiala creștinească de la sat. Fiind născut în preajma praznicului Sfinților Apostoli Petru și Pavel, a primit numele Petru, nume cu care avea să străbată copilăria și primii ani ai tinereții.
Încă din primii ani de școală, micul Petru se remarca prin dragostea de carte și prin cumințenie. Era mereu primul din clasă, iar premiile primite: cărți cu Viețile Sfinților, aveau să fie scânteia care i-a aprins în suflet dorul de viața monahală. În aceste lecturi curate, copilul Petru descoperea frumusețea rugăciunii, a tăcerii și a slujirii, pregătindu-se fără să știe pentru drumul pe care Dumnezeu îl rânduise pentru el.
Primii pași în monahism, Cozancea, școala smereniei
La 24 de ani, în luna octombrie a anului 1921, Petru intră în obștea Schitului Cozancea, aflat nu departe de satul său natal. Cozancea era, pe atunci, un loc de profundă nevoință, o adevărată pustie monahală, unde slujbele erau lungi, munca grea, iar rânduiala aspră. Tânărul Petru s-a arătat de la început un frate dornic de rugăciune și de ascultare. Era sârguincios la toate ascultările și se făcea tuturor de mare ajutor: bătrânilor, bolnavilor, pelerinilor.
Numai câteva luni au trecut până la tunderea în monahism. La data de 9 iunie 1922 a primit numele Paisie, nume ce avea să devină mai târziu izvor de binecuvântare pentru generații întregi de credincioși. Încă din acești primi ani era căutat de oameni pentru sfat și pentru rugăciune. Printre cei care îi vor deveni ucenici se număra tânărul frate Constantin Ilie, cel care va fi cunoscut lumii sub numele de Arhimandritul Cleopa.
Anii pustniciei, retragerea în liniștea pădurii
Dorind viață liniștită și mai multă adâncire în rugăciune, în anul 1931 Cuviosul Paisie ridică o chilie simplă în pădure, cu un mic paraclis din lemn. De atunci, mulți îl vor cunoaște sub numele de „Părintele Pustnic”. În această retragere, împletind postul aspru cu rugăciunea minții, a crescut duhovnicește, primind daruri pe care le dăruia, cu smerenie, celor care îl căutau.
În anul 1933 îmbracă schima cea mare, luând asupra lui o rânduială încă și mai severă. Avea să fie, de aici înainte, un părinte al rugăciunii inimii, un om în care liniștea se unea cu discernământul, iar blândețea cu puterea înainte-vederii.
Au urmat hirotonirea ca ierodiacon (1943), apoi ca ieromonah (1947), și numirea ca egumen al Schitului Cozancea. Totuși, inima lui căuta mai multă liniște. De aceea, în anul 1948, primește binecuvântarea de a merge la Mănăstirea Sihăstria, unde stareț era ucenicul său, Cleopa Ilie.
Sihăstria, locul în care s-a arătat lumina sa duhovnicească
La Sihăstria, Cuviosul Paisie a devenit un adevărat părinte al obștii și al credincioșilor. Smerenia lui, blândețea sa nesfârșită, primirea tuturor cu dragoste și fără ocolire, ziua sau noaptea, îl făceau să fie căutat de mulțimi. Avea un har deosebit de a pătrunde în sufletul omului, de a-l liniști, de a-l ridica. Nu folosea cuvinte mari, ci tăcerea sa rugătoare lucra în inima celor ce îl ascultau.
În anul 1949, îl urmează pe starețul Cleopa la Mănăstirea Slatina, dar în anul 1954 revine la Sihăstria, unde va rămâne până la sfârșitul vieții. Aici, vreme de peste 35 de ani, a fost duhovnicul obștii și al nenumăraților credincioși din toată țara.
Darurile duhovnicești: înainte-vedere, vindecare și discernământ
Cuviosul Paisie a primit de la Dumnezeu daruri rare, pe care însă le-a ascuns cu mare smerenie. Era vestit pentru înainte-vederea sa: vedea starea sufletească a oamenilor, nevoile lor, ispitele prin care treceau. Unor ucenici le descoperea primejdiile ce urmau să vină, pe alții îi sfătuia cum să se ferească de greșeli, iar altora le arăta voia lui Dumnezeu.
Avea și darul tămăduirilor. Mulți se vindecau trupește și sufletește prin rugăciunile și binecuvântările sale. Cei care veneau la el simțeau o pace adâncă, o căldură a inimii care îi făcea să se întoarcă la Dumnezeu.
Era neobosit în spovedanie. Oamenii veneau la el cu sutele, iar Părintele îi asculta pe toți, cu răbdare și cu dragoste. Mărturiile celor care l-au cunoscut vorbesc despre ore întregi petrecute la chilie, fără să-și cruțe trupul slăbit.
În vremuri de prigoană, păstor și întăritor al monahilor
Vremurile comunismului ateu au fost grele pentru obștile monahale. Decretul din anul 1959 a alungat din mănăstiri mulți tineri care își dăruiseră viața lui Dumnezeu. În acea perioadă de încercare, Cuviosul Paisie a fost un sprijin neclintit. I-a întărit pe cei izgoniți, i-a sfătuit, i-a ajutat să nu-și piardă chemarea, iar mai târziu, mulți dintre ei s-au reîntors la mănăstirile lor.
Astfel, rolul său în păstrarea vieții monahale din Moldova și din întreaga țară a fost unul providențial.
Anii de la Sihla, mai multă liniște, aceeași dragoste pentru oameni
Între anii 1972 și 1985, dorind mai multă liniște, Cuviosul s-a retras la Schitul Sihla, aproape de Peștera Sfintei Teodora. Aici, în tăcerea muntelui, a sporit în rugăciune și în nevoință. Totuși, oamenii l-au căutat și acolo, dornici să primească binecuvântarea lui.
În rarele momente de odihnă, scria pagini pline de duh, precum și versuri de pocăință, iar uneori lucra la grădină, dând tuturor pildă de smerenie și hărnicie.
Ultimii ani, suferințe purtate cu răbdare sfântă
Spre finalul vieții sale, trupul Cuviosului Paisie a fost încercat de multe suferințe. Dar le-a purtat pe toate cu răbdare, fără cârtire, ca un adevărat nevoitor. Revenit la Sihăstria în anul 1985, a continuat să povățuiască pe fiii săi duhovnicești până aproape de ultimul ceas.
La 18 octombrie 1990, la vârsta de 93 de ani, Părintele Paisie și-a dat sufletul în mâinile Domnului Iisus Hristos, trecând la viața veșnică. Astăzi, el este cinstit ca unul dintre cei mai mari duhovnici români ai secolului XX.
Moștenirea duhovnicească, o lumină care nu se stinge
Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria rămâne în inimile credincioșilor ca un părinte al iubirii și al smereniei. Pilda vieții sale ne arată că adevărata putere vine din blândețe, iar adevărata cunoaștere din rugăciune și din tăcere.
El nu a rostit cuvinte mari, dar viața lui întreagă a fost o predică neîntreruptă despre dragostea lui Dumnezeu. A fost un om care a iubit pe toți fără să aștepte ceva în schimb, un om care s-a rugat pentru toți, un om care a păstrat aprinsă flacăra credinței în vremuri grele.
Astăzi, cei ce pășesc la Sihăstria simt încă prezența lui. Chipul său blând și cuvântul său smerit continuă să curățească inimile celor care îl cheamă în rugăciune. Iar moștenirea lui duhovnicească rămâne un dar neprețuit pentru Biserica Ortodoxă Română.
Condacul Sfinților Cuvioși Cleopa și Paisie de la Sihăstria
Glas 8
Podobie: Apărătoare Doamnă…
Cu-a nevoințelor cunună-mpodobindu-vă, încununat-ați cu viețile Biserica, fericiților Paisie și Cleopa, ci luminii lui Hristos părtași făcându-vă, luminarea pocăinței străluciți-ne, să strigăm: Bucurați-vă, de-a pururi pomeniților.
Troparul Sfinților Cuvioși Cleopa și Paisie de la Sihăstria
Glas 1
Pe-ai Moldovei luceferi și pe stâlpii smereniei, care pe pământ cu credință într-un gând nevoitu-s-au, pe marele Cleopa cel smerit, pe gura tunătoare-a lui Hristos, și pe Paisie duhovnicul cel preablând cu râvnă să-i cinstim, zicând: Slavă Celui ce v-a slăvit pe voi, slavă Celui ce v-a întărit, slavă Celui ce minunați v-a arătat și rugători pentru noi.