Pe data de 1 septembrie, când Biserica prăznuiește începutul anului bisericesc, este pomenit și un mare cuvios din Sciția Mică, ținut binecuvântat al strămoșilor noștri, care a influențat pentru totdeauna modul în care omenirea privește timpul: Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul (cel Smerit). Deși numele său pare să trădeze modestia și discreția, sub haina lui monahală s-a ascuns un geniu, un călugăr plin de înțelepciune și de dragoste de Hristos, care a marcat pentru totdeauna istoria civilizației prin introducerea ereii creștine și prin uniformizarea calculului datei Sfintelor Paști.
Lucrarea sa nu a fost una pur științifică, ci o expresie a credinței sale profunde în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, în care vedea nu doar începutul unei noi ere istorice, ci însăși temelia mântuirii omului și a lumii.
Viziunea creștină asupra timpului
Potrivit învățăturii ortodoxe, Dumnezeu este Creatorul tuturor legilor lumii, inclusiv al timpului. El este absolut independent față de limitele și succesiunile temporale, fiind prezent pretutindeni și în toate momentele. Timpul, așadar, nu este o realitate autonomă, ci o creație divină, făcută pentru a da măsură existenței tuturor celor văzute și nevăzute.
Cuvintele Scripturii „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facerea 1,1), arată limpede că lumea a fost creată în timp, luând ființă din nimic (ex nihilo), prin voia și cuvântul lui Dumnezeu: „ Să laude numele Domnului, că El a zis și s‑au făcut, El a poruncit și s‑au zidit” (Psalmul 148, 5).
Pentru creștin, timpul are nu doar dimensiune cosmică și istorică, ci și una existențială și mântuitoare. Prin venirea Domnului Iisus Hristos, eternitatea a pătruns în timp. De aceea, trăirea vieții creștine presupune o experiență anticipată a veșniciei, în Biserică, prin Sfintele Taine și prin răspunsul liber al omului la chemarea lui Dumnezeu.
Această viziune a inspirat și opera Sfântului Dionisie Exiguul: timpul trebuia așezat în raport direct cu Domnul Iisus Hristos, centrul istoriei și al vieții.
Rădăcinile dobrogene ale Sfântului Dionisie Exiguul
Sfântul Dionisie s-a născut în Scythia Minor (Dobrogea de astăzi) în jurul anului 470. Această provincie romană, deși aflată la marginea Imperiului, a fost un adevărat centru al vieții creștine și monahale între secolele IV–VII, dând Bisericii numeroși călugări, teologi și apărători ai Ortodoxiei.
Încă din tinerețe, Dionisie a intrat în viața monahală, deprinzând rugăciunea, nevoința și frica de Dumnezeu. Unul dintre dascălii săi de tinerețe a fost un anumit Petru, mai târziu episcop, pe care Dionisie îl evocă cu recunoștință într-o traducere a scrisorilor Sfântului Chiril al Alexandriei. Acest părinte duhovnicesc i-a insuflat dragostea pentru hrana spirituală, dar și pentru cunoaștere.
După anii de formare în Dobrogea, Dionisie a călătorit în Orient, la Locurile Sfinte și în Asia Mică, ajungând apoi la Constantinopol, unde s-a format ca teolog, dar și ca om de știință, deprinzând astronomia și matematica la nivel înalt.
Chemarea la Roma și misiunea sa
Reputația sa de cărturar l-a adus în atenția Bisericii Apusene. Papa Ghelasie I (492–496) a cerut să-i fie trimis un călugăr erudit, capabil să traducă în latină canoanele Sinoadelor Ecumenice și opere ale Părinților greci. Alegerea a căzut asupra lui Dionisie.
Astfel, în anul 496, el ajunge la Roma și se stabilește la Mănăstirea Sfânta Anastasia, unde își va petrece restul vieții, până la trecerea sa la Domnul, în jurul anului 545. Aici a trăit sub zece papi, de la Anastasie II până la Vigiliu, remarcându-se printr-o activitate neobosită de traducător, teolog și canonist.
A tradus în latină scrieri ale Sfântului Grigorie de Nyssa, Sfântului Chiril al Alexandriei și ale patriarhului Proclu, precum și canoanele primelor patru Sinoade Ecumenice. Tot el a pus bazele dreptului canonic apusean prin colecțiile de canoane pe care le-a întocmit. De asemenea, a tradus vieți de sfinți, precum „Descoperirea capului Sfântului Ioan Botezătorul” sau „Viața Sfântului Pahomie”.
Smerenia și înțelepciunea Cuviosului
Biograful său și prietenul Casiodor îl descria astfel: „De neam scit, dar de obiceiuri întru totul romane, foarte priceput la ambele limbi, cunoscător al Sfintei Scripturi și al dogmaticii”. Tot el mărturisea că Dionisie era „înțelept și simplu, învățat și smerit, cu vorbă puțină, blând, postitor, plângând când auzea vorbe de veselie nepotrivite, și feciorelnic în toată viața sa”.
Aceste cuvinte confirmă că Sfântul Dionisie nu a fost doar un savant, ci și un om al rugăciunii, al curăției sufletești, un călugăr care a trăit în lumina smereniei lui Hristos.
De altfel, numele său „Exiguul” sau „cel Smerit” nu a fost o poreclă, ci o alegere proprie, un semn al conștiinței sale adânci că adevărata înțelepciune se dobândește prin smerenie.
Contribuția la calculul Paștilor
Una dintre marile probleme cu care se confrunta Biserica primelor secole era stabilirea datei Paștilor, sărbătoarea centrală a creștinătății. În unele locuri, credincioșii prăznuiau Învierea la date diferite, fapt care aducea confuzie și dezbinare.
Sfântul Dionisie Exiguul, cunoscător al astronomiei și al matematicii, a reușit să elaboreze tabele pascale care au uniformizat acest calcul, în acord cu hotărârile Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325).
Astfel, el a arătat că Paștile trebuie să fie prăznuite întotdeauna în prima duminică după prima lună plină de după echinocțiul de primăvară, după regulă valabilă până astăzi în întreaga Biserică Ortodoxă.
Introducerea erei creștine
Cea mai importantă contribuție a sa, care a schimbat fața istoriei universale, a fost însă introducerea erei creștine.
Până atunci, Apusul folosea ca reper era lui Dioclețian (284 d.Hr.), un împărat cunoscut pentru cumplitele prigoane împotriva creștinilor. Pentru Dionisie, era de neconceput ca timpul să fie măsurat pornind de la un prigonitor al Bisericii.
De aceea, el a propus ca început al erei noi Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, „pentru ca astfel să fie tuturor mai cunoscut începutul nădejdii noastre și să se arate mai clar cauza răscumpărării neamului omenesc”.
Astfel, istoria a fost împărțită în două mari epoci: „înainte de Hristos” (î.Hr.) și „după Hristos” (d.Hr.).
Chiar dacă ulterior s-a descoperit că Sfântul Dionisie a greșit cu câțiva ani în calculul exact al anului Nașterii Domnului, eroarea nu diminuează valoarea și semnificația lucrării sale. Dimpotrivă, era creștină s-a impus treptat în întreaga lume, fiind folosită astăzi aproape universal.
Este remarcabil faptul că un monah smerit din Dobrogea a dat omenirii modul de măsurare a timpului pe care îl folosim până astăzi.
Moștenirea Sfântului Dionisie Exiguul
Prin întreaga sa lucrare, Sfântul Dionisie Exiguul a realizat o punte între Răsărit și Apus, între teologia patristică greacă și cultura latină. Traducerile sale au adus la Roma lumina Părinților Răsăriteni, iar colecțiile sale canonice au stat la baza dreptului bisericesc apusean.
Mai mult, prin introducerea erei creștine, el a dat o nouă direcție istoriei, așezând-o sub semnul lui Hristos. Aceasta nu a fost doar o inovație tehnică, ci o mărturisire de credință: timpul are sens doar în raport cu Domnul Iisus Hristos, Cel care este: „ Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul.” (Apocalipsa 22, 13).
De aceea, nu este întâmplător că Biserica îl pomenește chiar la începutul anului bisericesc, pe 1 septembrie, ca pe un simbol al sfințirii timpului prin prezența lui Dumnezeu.
Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul rămâne pentru Biserică și pentru întreaga lume o pildă vie de smerenie, înțelepciune și credință
Născut pe pământul Dobrogei, acest „călugăr scit” a devenit una dintre figurile marcante ale culturii universale, părintele cronologiei creștine.
Prin el, omenirea întreagă a învățat să numere anii „de la Nașterea lui Hristos”, pentru a înțelege că adevăratul sens al timpului și al istoriei se află numai în Hristos, Cel ce a biruit moartea și a dăruit lumii viața veșnică.
Astăzi, mai mult ca oricând, exemplul Sfântului Dionisie Exiguul ne amintește că știința și credința nu se exclud, ci se completează în lumina lui Dumnezeu, iar timpul, cu toate măsurătorile lui, are valoare numai dacă este închinat Celui ce este Stăpânul timpului și al veșniciei.