Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii este unul dintre cei mai aleși nevoitori ai pământului românesc, un părinte cu viață curată, pătruns de dragostea lui Hristos și de dorul înflăcărat al pustniciei.
Trăitor în secolele XVII–XVIII, în vremea domnitorilor Matei Basarab și Sfântul Constantin Brâncoveanu, el a rămas în memoria credincioșilor drept „Sfântul Antonie Sihastrul”, făcând din munții Vâlcii un adevărat Athos românesc.
Copilăria și formarea duhovnicească
Acest mare părinte, de neam român, s-a născut în satele subcarpatice ale Vâlcii, într-o familie iubitoare de Dumnezeu. Încă din copilărie a arătat o sete deosebită pentru rugăciune și pentru viața curată. Se apropia cu drag de biserică, unde își găsea liniștea și desfătarea sufletului. Participa cu stăruință la slujbe, ascultând cu atenție cuvintele Evangheliei și ale psalmilor, care se sădeau adânc în inima lui tânără.
Crescând în această atmosferă duhovnicească, tânărul Antonie a sporit în înțelepciune și în râvnă pentru cele sfinte. La vreme potrivită, prin binecuvântarea părinților și cu îndrumarea preoților locali, el a primit harul preoției, spre slava lui Dumnezeu și mângâierea duhovnicească a celor din jur.
Intrarea în monahism la Schitul Iezeru
Deși slujea cu evlavie la altar, inima sa tânjea după o dăruire și mai înaltă, aceea a vieții monahale. Văzând nestatornicia lumii și dorind să se închine întru totul lui Dumnezeu, Antonie a părăsit grijile lumești și a ales calea strâmtă a monahismului, în frumoasa pustie de la Schitul Iezeru, în ținutul Vâlcii.
Aici s-a făcut cunoscut încă de la început pentru asprimea vieții și pentru neobositul său zel. Frații din schit priveau cu uimire la ostenelile lui, căci se părea că este în „trup duhovnicesc”, împlinind cu ușurință lucruri care altora le păreau cu neputință: postiri îndelungate, privegheri de noapte, metanii nenumărate și ascultare smerită.
Dorul de Athos și ascultarea față de episcopul locului
În râvna sa pentru desăvârșire, Cuviosul Antonie a cerut binecuvântarea egumenului pentru a merge în Sfântul Munte Athos, dorind să trăiască acolo nevoințele marilor isihaști. Ascultând sfatul starețului, s-a dus la Episcopul Ilarion al Râmnicului, ca să primească dezlegare. Însă episcopul, cunoscând virtutea lui și folosul pe care îl putea aduce credincioșilor din acele locuri, l-a îndemnat să rămână în țară. Astfel, în smerenie desăvârșită, Antonie și-a supus voia, întorcându-se la Schitul Iezeru.
Aici, văzând biserica în stare de ruină, s-a aprins în el o râvnă sfântă. Cu ajutorul lui Dumnezeu, al episcopului Ilarion și din agoniseala proprie, a reînnoit sfântul locaș, lucrând nu numai la ziduri, ci și la zidirea sufletească a obștii.
Retragerea în pustie și aflarea peșterii
Dorul pustniciei însă nu s-a stins în el. După multe nevoințe în cadrul schitului, cu binecuvântarea egumenului, a părăsit așezământul și s-a retras în adâncul munților Iezerului, căutând un loc potrivit pentru liniște și rugăciune neîncetată.
Acolo a descoperit o mică peșteră într-o stâncă. Cu răbdare și putere de la Dumnezeu, a început să lucreze singur, săpând cu mâinile sale o bisericuță în piatră. Trei ani întregi a durat această lucrare: ziua cioplea piatra, iar noaptea priveghea, rugându-se cu lacrimi și ridicându-și mâinile la cer. Această bisericuță, sfințită mai târziu de Episcopul Ilarion, avea să devină locul nevoințelor sale pustnicești și centrul vieții sale duhovnicești.
Viața în peșteră: postire, rugăciune și lacrimi
Viața Cuviosului Antonie în peșteră a fost o necontenită luptă duhovnicească. Diavolul, „urâtorul de oameni”, îl supunea la ispite și încercări grele, încercând să-l alunge din pustie. Însă sfântul, înarmat cu rugăciunea și cu harul lui Dumnezeu, le biruia pe toate.
Nevoințele sale erau peste fire:
- mânca o singură dată pe zi, abia la al nouălea ceas, doar pâine uscată și apă,
- purta un brâu greu, din lanțuri de fier, pentru a-și înfrâna trupul,
- nu dormea pe pat, ci se rezema de pietre, ca să nu se lase în voia firii,
- iar în timpul rugăciunii ochii îi erau neîncetat plini de lacrimi.
De statură mică și gârbov de bătrânețe, cu barba albă și scurtă, chipul vesel și blând, era lesne iertător, deși iute la fire. Îmbrăcămintea sa era simplă, având doar strictul necesar.
În acest „rai pământesc”, cum îl numeau cei ce îl vizitau, sfântul se ruga necontenit. Citea scrierile Sfinților Părinți, rostea psalmi, făcea sute de metanii în fiecare zi și împlinea cu exactitate rânduiala slujbelor, inclusiv Utrenia de la miezul nopții.
Îndrumător al monahilor și credincioșilor
Vestea despre viața sa de sfințenie s-a răspândit repede. Călugări, preoți și credincioși din toată zona urcau muntele pentru a-l întâlni. Cuviosul îi primea pe toți cu dragoste, le vorbea despre pocăință, le răspundea la întrebări și se ruga pentru ei. Mulți plecau schimbați, cu sufletele împăcate, simțind binecuvântarea sa.
Astfel, peștera lui Antonie a devenit un loc de pelerinaj și izvor de reînnoire duhovnicească, iar multe inimi s-au întors la Dumnezeu datorită acestui sihastru sfânt.
Pregătirea pentru trecerea la cele veșnice
După 25 de ani de nevoință în pustie, Dumnezeu i-a arătat sfârșitul apropiat. Cu patruzeci de zile înainte de mutarea sa, l-a chemat pe ucenicul său Nicolae și i-a spus în taină:
„Sfârșitul mi s-a apropiat. După ieșirea sufletului, să te nevoiești să pui trupul meu în gropnița pe care eu am săpat-o aici în piatră.”
Cuviosul a continuat să se roage cu aceeași fierbințeală până în ultima zi. Apoi, îmbolnăvindu-se, a rostit cuvinte de învățătură ucenicului său și a adormit în Domnul, în pace, în anul 1714. A fost îngropat, așa cum ceruse, lângă micul său paraclis din piatră, unde credincioșii vin și astăzi cu evlavie.
Cinstirea sfântului și moștenirea sa duhovnicească
Deși viața lui a fost simplă și retrasă, memoria lui s-a păstrat cu mare cinste în popor. Oamenii îl numesc și astăzi „Sfântul Antonie Sihastrul” și urcă pe munte, la „Peștera Sfântului Antonie”, aprind lumânări și fac rugăciuni, simțind binecuvântarea lui.
În anul 1992, Biserica Ortodoxă Română a împlinit dorirea mulțimii credincioșilor și l-a canonizat, rânduind ca zi de pomenire 23 noiembrie.
Moștenirea sa este una extraordinară:
- a reînnoit biserica din Iezeru,
- a întărit viața monahală din munții Vâlcii,
- a lăsat ucenici formați în duhul rugăciunii și al smereniei,
- și a arătat prin viața lui că sfințenia nu depinde de loc, ci de lupta și credincioșia omului față de Dumnezeu.
Sfântul Cuvios Antonie de la Iezeru-Vâlcea este un model luminos pentru toți cei ce doresc să ducă o viață curată și închinată lui Dumnezeu
Prin smerenie, asprime față de sine și dragoste față de aproapele, el a arătat că omul poate deveni „biserică vie” a lui Hristos chiar și într-o peșteră săpată în piatră.
El nu a căutat slava lumii, ci liniștea inimii; nu a dorit cinstiri, ci rugăciune neîncetată. De aceea Dumnezeu l-a mărit, iar Biserica îl cinstește ca pe un adevărat sihastru și luminător al pustiei românești.
Să ne rugăm Sfântului Antonie să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru pacea sufletelor noastre, pentru întărirea în credință și pentru dobândirea mântuirii. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Condacul Sfântului Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii
Glasul 3
Soare luminos pe tine Biserica te cunoaște, care cu podoaba faptelor bune și cu razele tămăduirilor pe toți luminezi, a lui Hristos slugă. Pentru aceasta, prăznuim prealăudată pomenirea ta și cinstim nevoințele tale, fericite Părinte, înțelepte Antonie.
Troparul Sfântului Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii
Glas 1
Purtătorule de dumnezeiescul dor al rugăciunii neîncetate, Sfinte Părinte Noule Antonie, povăţuitorule al călugărilor, ajutătorule al celor din nevoi şi făcătorule de minuni, locuitorul raiului celui de sus, dar nedespărţit de cei de jos, roagă pe Milostivul Dumnezeu să ne dăruiască nouă pace şi mare milă.