✝) Duminica a 7-a după Paști (a Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic)

Photo of author

By Adrian Serban

În Duminica a șaptea după Paști, Biserica Ortodoxă prăznuiește pomenirea Sfinților Părinți de la întâiul Sinod Ecumenic, o zi cu o însemnătate profundă pentru credința și unitatea Bisericii. Acești 318 Părinți, adunați la Niceea în anul 325, sub ocrotirea Sfântului împărat Constantin cel Mare, au fost chemați de Dumnezeu să apere adevărul și să restabilească pacea în Biserică, tulburată atunci de erezia lui Arie.

Contextul istoric: Răscrucea adevărului

După aproape trei secole de persecuții, creștinismul se bucura, în sfârșit, de libertate și recunoaștere oficială prin Edictul de la Milano (313), emis de împăratul Constantin cel Mare. Dar odată cu libertatea exterioară, a apărut o amenințare din interiorul Bisericii: erezia ariană. Arie, preot în Alexandria, propovăduia o doctrină greșită despre Iisus Hristos, susținând că Fiul nu este de aceeași ființă cu Tatăl, ci o creatură superioară, dar totuși creată. Această idee submina fundamentul credinței creștine și risca să dezbine comunitatea.

Împăratul, conștient de pericolul sciziunii, a convocat un Sinod Ecumenic la Niceea, reunind episcopi din întreg Imperiul Roman – atât din Răsărit, cât și din Apus – pentru a lua o decizie comună asupra acestei controverse teologice majore.

Cei 318 Părinți – chipuri de sfințenie și înțelepciune

Întâiul Sinod Ecumenic a fost o adunare de oameni sfinți, pătrunși de Duhul Adevărului. Printre aceștia se numără figuri luminoase precum:

  • Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei, faimos pentru râvna sa, care – potrivit tradiției – l-ar fi pălmuit pe Arie pentru blasfemia rostită;
  • Sfântul Spiridon al Trimitundei, simplu păstor, dar plin de har, care a dovedit cu o minunată demonstrație simbolică unitatea Sfintei Treimi;
  • Sfântul Atanasie cel Mare, pe atunci tânăr diacon, dar deja un apărător ferm al dogmei ortodoxe, care avea să continue lupta antiariană toată viața;
  • Sfântul Alexandru al Alexandriei, episcopul care l-a înfruntat direct pe Arie;
  • Sfântul Pafnutie cel Mare, mărturisitor al credinței care a suferit persecuții sub Dioclețian, simbol al biruinței Bisericii prin suferință;
  • Sfântul Macarie al Ierusalimului, Sfântul Eustatie al Antiohiei, Sfântul Hosius de Cordoba – și alți bărbați aleși, din toate colțurile lumii creștine.

Acești Părinți nu au fost doar teologi de excepție, ci și oameni transformați prin harul lui Dumnezeu. Mărturisirea lor nu a fost doar cu cuvântul, ci și cu viața.

Condamnarea arianismului și definirea credinței

La Sinodul de la Niceea s-a luat o decizie crucială: erezia lui Arie a fost condamnată, iar el însuși a fost dat anatemei, deoarece a refuzat să se pocăiască. În locul învățăturilor rătăcite, Părinții Sinodului au formulat Simbolul Credinței (Crezul), un rezumat limpede și esențial al doctrinei ortodoxe.

Primele șapte articole din Crez – acelea care se referă la Tatăl și Fiul – au fost redactate atunci, consfințind adevărul că Iisus Hristos este „Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au facut”. Acest termen – homoousios (de o ființă) – a devenit piatra de temelie a credinței ortodoxe.

Crezul avea să fie completat în anul 381, la al doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol, cu partea despre Duhul Sfânt.

Alte hotărâri: organizarea Bisericii

Pe lângă definirea dogmei, Sinodul I Ecumenic a avut și un rol administrativ important. A stabilit:

  • data prăznuirii Paștilor, pentru a elimina confuziile și variațiile locale;
  • 20 de canoane, care reglementează viața bisericească, disciplinară și morală. Acestea acoperă aspecte legate de hirotonie, călugărie, jurisprudență bisericească și comportamentul clerului și al credincioșilor.

Prin toate acestea, Sinodul a pus bazele unei unități canonice și disciplinare esențiale pentru continuitatea Bisericii.

O lucrare a Duhului Sfânt

Sinodul de la Niceea nu a fost o simplă adunare omenească, ci o lucrare a Duhului Sfânt. Părinții adunați acolo au fost călăuziți de har și luminare dumnezeiască. Nu au căutat compromisuri diplomatice, ci adevărul curat. De aceea, Biserica îi cinstește ca pe sfinți și îi pomenește cu venerație.

Această Duminică a Sfinților Părinți nu este doar o sărbătoare a trecutului, ci un semnal viu pentru noi, cei de azi: chemarea la păstrarea adevărului în fața relativismului, la mărturisire curajoasă în fața confuziei, la unitate în Hristos în fața dezbinării.

Actualitatea mesajului

Într-o vreme în care noțiunea de adevăr este adesea relativizată, iar confuziile dogmatice reapar sub forme noi, moștenirea Părinților de la Niceea este mai actuală ca oricând. Ortodoxia nu este o simplă tradiție culturală, ci o credință vie, întemeiată pe adevărul revelat și păzit cu jertfă.

Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic ne învață că nu este suficient să vorbim despre iubire și unitate, ci trebuie să le întemeiem pe adevărul despre Hristos. Unitatea Bisericii nu poate exista fără unitate de credință. Nu poate exista Hristos „în afara adevărului”.

Pomenirea Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic este un moment de recunoștință, dar și de reflecție

Prin curajul, înțelepciunea și sfințenia lor, acești bărbați ai lui Dumnezeu au salvat Biserica de rătăcire și au pecetluit pentru toate veacurile mărturisirea corectă despre Fiul lui Dumnezeu.

Fie ca rugăciunile lor să ne întărească și pe noi în păstrarea neclintită a credinței, în dragostea pentru adevăr și în lupta duhovnicească pentru mântuire. Pentru că acolo unde este adevărul, acolo este Iisus Hristos. Și unde este Iisus Hristos, acolo este și mântuirea.

Iată o scurtă istorioară a Sfantului Cuvios Cleopa de la Sihăstria

Un părinte cu viață sfântă a intrat noaptea să se roage în biserică și, prin minune dumnezeiască, a văzut altarul deschis, iar lângă sfânta masă ședea un prunc luminat cu cămașa ruptă. Și l-a întrebat cuviosul: „Copile, cine ești tu?” Iar el a răspuns: „Eu sunt Hristos, Mântuitorul lumii!” „Dar cine ți-a rupt cămașa?” întreabă sihastrul. Iar Domnul i-a răspuns: „Mi-a rupt-o Arie, ereticul!” și S-a făcut nevăzut.

Oricine propovăduiește altă Evanghelie decât cea vestită de Hristos, de Apostoli și de Biserică, sfâșie cămașa Domnului și-și agonisește osândă veșnică, fără iertare. Să cădem deci în genunchi și să slăvim cu evlavie și dreaptă credință pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită. Amin.

Sfinților Părinți, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi, păcătoșii!