Patru poezii de esenta religioasa in lirica eminesciana

Lui Mihai Eminescu ii sunt atribuite cu precadere 4 poezii de esenta religioasa, este vorba de ,,Rugaciune”, ,,Rasai asupra mea”, ,,Inviere”, ,,Dumnezeu si om”. Aceste poezii prin continutul lor ne amintesc de rugaciunile Bisericii, de comunicarea cu ordinea tainica a lumii, de rezonanta cu Dumnezeu.

Eminescu a fost un romantic, are nostalgia absolutului, a perfectiunii si acest dor imens razbate din nestavilita sa curiozitate intelectuala. Simbolurile biblice si miturile, precum si folclorul romanesc dar si scoala lui Homer, Shakespeare, Goethe sunt repere ale spiritualitatii sale pe care nu le abandoneaza niciodata. Dorul de absolut este dorul de Dumnezeu, de armonie, de frumusete, de pacea eterna.

Poezia ,,Rugaciune” adresata Maicii Domnului: „Craiasa, alegandu-te/ Ingenunchem, rugandu-te:/ Inalta-ne, ne mantuie/ Din valul ce ne bantuie;/ Fii scut de intarire/ Si zid de mantuire,/ Privirea-ti adorata/ Asupra-ne coboara/ O, maica prea curata/ Si pururi fecioara,/ Marie!/ / Noi ce din mila Sfantului/ Umbra facem pamantului/ Rugamu-ne-ndurarilor,/ Luceafarului marilor;/ Asculta-a noastre plangeri,/ Regina peste ingeri,/ Din neguri te arata,/ Lumina dulce, clara,/ O, maica prea curata/ Si pururea fecioara,/ Marie!“, ne aminteste ca „omul e o trestie ganditoare“ (Pascal), o fiinta fragila, supusa indoieli si incertitudini. Pentru starea de slabiciune, pe care o manifestam adeseori, exista sacro-terapia, ca-n aceasta emotionanta poezie eminesciana.

Vorbind despre sine ca poet, Eminescu spunea: „Eu sunt organul prin care vorbeste poezia“, avand constiinta clara a adevarului ca poetul este un intermediar intre Dumnezeu si oameni. Poezia este o forma de rugaciune, o forma de extaz, trait dincolo de ratiune, o modalitate de accedere la esente. Iar esentele sunt urmele lasate de Dumnezeu in lume. Un lucru e cert si clar: omul nu poate trai in afara lui Dumnezeu. Fara Dumnezeu nimic nu se poate justifica.

Adesea Eminescu e receptat ca ateist. Stare certificata de versurile din ,,Imparat si proletar” – Religia – o fraza de dansii inventata / Ca cu a ei putere sa va aplece-n jug,/ Caci de-ar lipsi din inimi speranta de rasplata,/ Dupa ce-amar muncirati mizer viata toata/ Ati mai purta osanda ca vita de la plug!“. Insa a retine din ,,Imparat si proletar“ doar aceasta cuvantare a proletarului e nu numai o eroare, ci si o limitare a fluxului poetic eminescian, a universului sau liric si ideatic si chiar o neintelegere. Eminescu nu e un poet religios în sensul cultivarii unor teme crestine, dar este un poet cu un spirit religios, un poet preocupat de marile intrebari existentiale, de viata si de moarte, de locul omului in univers in raport cu lumea si cu Dumnezeu.

Poezia ,,Invierea” (aparuta postum in anul 1878) e un poem icoana, tratand despre un motiv biblic crestin intr-o atmosfera romantica pastrand ideea triumfului vietii asupra mortii. Ritualul de Paste repeta evenimentul originar amintind mereu oamenilor ca Dumnezeu a iubit atat de mult lumea incat l-a jertfit pe insusi Fiul Sau pentru ca toti care vor crede in El sa primeasca in dar viata vesnica: „Apoi din nou tacere, cutremur si sfiala/ Si negrul intuneric se sperie de soapte…/ Douasprezece ceasuri rasuna … miez de noapte …/ Deodata-n negre ziduri lumina da navala./ Un clocot lung de glasuri vui de bucurie …/ Colo-n altar se uita si preoti si popor./ Cum din mormant rasare Hristos invingator,/ Iar inimile toate s-unesc in armonie:/ Cantari si laude naltam/ Noi, Tie Unuia;/ Primindu-L cu psalmi si ramuri/ Plecati-va neamuri,/ Cantand Aleluia!/ Hristos a inviat din morti/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte calcand-o,/ Lumina ducand-o/ Celor din morminte!“.

Colinde, colinde (aparuta postum in anul 1878), formuleaza, in ritmul poeziei populare, evenimentul Nasterii Domnului si bucuria pe care o sugereaza se transmite intregii firi: „Colinde, colinde/ E vremea colindelor,/ Caci gheata se-ntinde/ Asemeni oglinzilor/ Si tremura brazii/ Miscand ramurelele;/ Caci noaptea de azi-i/ Cand scanteie stelele/ Se bucur’ copiii,/ Copiii si fetele;/ De dragul Mariei/ Isi piaptana pletele;/ De dragul Mariei/ S-a Mantuitorului/ Luceste pe ceruri/ O stea calatorului“.

Eminescu atinge starea de religiozitate, fara a fi insa un mistic, un poet care nu cauta neaparat temele religioase, dar ajunge, de la un prag de reflectie lirica si de expresivitate la o metafizica de tip liric în care miticul si religiosul se impletesc si se confunda“ (Fragmente critice, p. 136). Preocupat de a descifra destinul umanitatii prin recurgerea la tipare originare, la prototipuri capabile sa le explice, Eminescu a supus reinterpretarii nu numai miturile biblice, dar si pe cele grecesti si romane. Eminescu era convins de adevarul identitatii, al unitatii totului, de ideea armoniei universale. Unul e in tot, tot astfel precum toate sunt intr-una, evidentiind identitatea dintre om si Dumnezeu. Omul pastreaza in el o farama de divin, acea scanteie originara. Sensul vietii poate fi si acesta, aflarea lui Dumnezeu ascuns in profunzimile fiintei.

Mihai Eminescu a vazut manifestarea lui Dumnezeu, asa cum este descrisa in scrisoarea catre D. Bratianu, cu prilejul Serbarii de la Putna in anul 1871: „Si istoria lumii cugeta – desi incet, insa sigur si just: istoria omenirii e desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu. Numai expresiunea exterioara, numai formularea cugetarii s-a faptei constituiesc meritul individului ori al generatiunii, ideea interna a amandurora e latenta in timp, e rezultatul unui lant intreg de cauze, rezultat ce atarna mult mai putin de vointa celor prezenti decat de a celor trecuti. Cum la zidirea piramidelor, acelor piedici contra pasurilor vremii, fundamentele cele largi si intinse purtau deja in ele intentiunea unei zidiri monumentale, care e menita de-a ajunge la o culme, astfel in viata unui popor munca generatiunilor trecute, care pun fundamentul, contine deja in ea ideea intregului. Este ascuns in fiecare secol din viata unui popor complexul de cugetari care formeaza idealul lui, cum in samburele de ghinda e cuprinsa ideea stejarului intreg. Si oare oamenii cei mari ai Romaniei, nu-i vedem urmarind cu totii, cu mai multa ori mai putina claritate, un vis al lor de aur, in esenta acelasi la toti si in toti timpii? Crepusculul unui trecut apus arunca prin intunericul secolelor razele lui cele mai frumoase, si noi, agentii unei lumi viitoare, nu suntem decat reflexul sau“ (G. Calinescu, Opera lui Mihai Eminescu, p. 627).

In Dumnezeu si om (1873), exista nu numai antiteza dintre divin si omenesc, dintre etern si efemer, ci si aceea care opune prezentul profan excesiv rational si cartitor, trecutului primitiv, sacru, pentru care imaginea, icoana era poarta fabuloasă spre o lume de taina si credinta: „Era vremi acelea, Doamne, cand gravura grosolana/ Ajuta numai al mintii zbor de foc cutezator…/ Pe cand mana-nca copila pe-ochiul sant si arzator/ Nu putea sa-l inteleaga, sa-l imite in icoana …/ Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul sau,/ Dara inima-i desarta mana-i fina n-o urmeaza…/ De a veacului suflare a lui inima e treaza/ Si in ochiul lui cuminte tu esti om – nu Dumnezeu./ Azi gandirea se aprinde ca si focul cel de paie,/ Ieri ai fost credinta simpla, insa sincera, adanca;/ Imparat fusi Omenirei, crezu-n tine era stanca…/ Azi pe panza te arunca ori in marmura te taie“. Poeziile eminesciene sugereaza sacralitatea fiind astfel in consonanta cu ideea ca „Vechiul si Noul Testament formeaza marele Cod al artei” (W. Blake). Sentimentul religios e o dominanta a vietii si a creatiei artistice, la Eminescu e o nuanta daca nu de definire atunci cu siguranta de indumnezeire.

Bibliografie: 1. Eugen Simion, Fragmente critice I, Scriitura publica, scriitura taciturna, Editura Grai si Suflet – Cultura Nationala Bucuresti, 1998. 2. George Calinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Editura Litera International, Bucuresti, 2003. 3. Ana Dobre, Eminescu si spiritul religios, in revista Saeculum, nr.4/2006, pag. 55-57 4. Mihai Eminescu, Poezii, Editura Erc Press, Bucuresti 2009

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*