ISTORIA ROMEI (753 i.Hr. – 476 d.Hr.)

Istoria Romei incepe o data cu actul formarii orasului de catre Romulus (21 aprilie 753 i.Hr.). Personajul legendar Romulus se presupune ca ar fi descendentul lui Aeneas, eroul troian ramas in viata dupa ce grecii au asediat orasul Troia.

Interesul pentru crearea unei istorii s-a manifestat abia spre sfarsitul secolului al III-lea i.Hr. la Roma, in contextul expansiunii romane in bazinul mediteranean. Insa abia in epoca augustana, mitul fondarii Romei isi capata forma definitiva, prin intermediul lui Vergiliu, poet, care apartinea cercului literar patronat de catre Maecenas si care in „Aeneis” creaza o origine ilustra Romei, relatand despre sosirea lui Aeneas in Italia. Pe de alta parte, istoricul Titus Livius, in monumentala lucrare „Ab Urbe Condita”, relateaza la inceputul operei sale despre fondarea orasului. Apartinand cercurilor apropiate fondatorului Principatului (adica Augustus), atat Vergilius cat si Titus Livius au incercat o apropiere a lui Augustus de fondatorul Romei, Romulus. De altfel, Suetonius, in „Viata” dedicata lui Augustus din lucrarea sa („Vietile celor doisprezece Cezari”), relateaza ca in sedinta senatului din 16 ianuarie 27 i.Hr., s-a propus ca noul stapan al statului roman sa primeasca titlul de Romulus, pe care acesta l-a refuzat. In schimb, l-a acceptat pe cel de Augustus-legat tot de puterea monarhica, dar fara a ingloba si aspectul vizibil al acesteia.

Pe de alta parte, epoca regalitatii (753 – 510/509 i.Hr.) este, la randul sau, marcata in scrierile autorilor antici de imbinarea dintre mit si realitate. Trecand peste faptul ca, inca de la inceput, Roma a fost structurata ca un oras (strict conform legendei), lui Romulus atribuindu-i-se calitati de erou fondator, legislator si, la finalul vietii, calitatea divina, perioada regala a fost martora structurarii institutiilor romane – senatul si adunarea cetatenilor pe curii (comitia curiata). De asemenea, in conformitate cu Georges Dumezil, primii patru regi ai Romei (Romulus, Numa Pompilius, Tullus Hostilius si Ancus Martius) reprezinta, in opinia sa, simboluri pentru categoriile sociale existente la populatiile indoeuropene-aratores, bellatores si laboratores. Respectivii regi au introdus principalele elemente ale civilizatiei: religia si cultele (Romulus si Numa Pompilius), razboiul (Tullus Hostilius) si urbanizarea (Ancus Martius). In privinta urmatorilor regi, ei reprezinta „perioada etrusca” a istoriei romane si probabil marcheaza dominatia etruscilor asupra Romei. Trecand peste elementele de legenda ale epocii regale, probabil a existat o dominatie etrusca asupra Romei, manifestata atat in plan politic, cat si cultural. O alta etapa importanta in istoria romana este reprezentata de epoca republicana (510/509 – 27 i.Hr.). La randul ei, epoca republicana poate fi subimpartita in doua:

1. Republica timpurie şi clasica

2. Republica tarzie (sau criza sec. I i.Hr.)

Daca prima parte poate fi caracterizata prin evolutia Romei de la stadiul de cetate/oras la stat teritorial, datorita în primul rand expansiunii in peninsula italica si apoi in bazinul Mediteranei, criza secolului I i.Hr. (c. 133 – 27 i.Hr.) reprezinta o consecinta a mai sus-mentionatei expansiuni.

Perioada Republicii timpurii si clasice se caracterizeaza prin doua cuvinte-cheie: expansionism si secesiune. Strans legate intre ele, secesiunea plebeilor este determinata de conflictele dintre patricieni si plebei. Dintre acestia, ultimii pot fi impartiti in doua categorii: plebea bogata, care doreste participarea la viata publica alaturi de patricieni, si plebeii saraci, ale caror revendicari sunt impartirea pamantului si sclavia din datorii. Folosita inca din 494 i.Hr., tactica secesiunii si amenintarea cu crearea unei Rome plebee au avut un real succes, plebea reusind treptat sa dobandeasca o serie de drepturi politice-ca de exemplu instituirea tribunatului plebei (494/493 i.Hr.), aparator al drepturilor plebei in fata abuzurilor patricienilor-pana la desfiintarea monopolului de accedere la sacerdotii, detinut de catre patricieni pana la elaborarea legii Ogulnia, in anul 300 i.Hr.

In plan institutional, aceeasi perioada va marca crearea de noi institutii, menite sa asigure functionarea statului: comitiile. Daca, de exemplu, comitia curiata este atestata de catre sursele istorice (care, este drept, trebuie privite cu rezerve pentru aceasta perioada) inca din epoca regalitatii, epoca Republicii timpurii a fost martora crearii altor doua tipuri de adunari cetatenesti (comitia): centuriata (adunarea cetatenilor inarmati sau adunarea cetatenilor pe centurii) si tributa (derivata din concilium plebis si considerata o adunare exclusiv plebee, din 287 i.Hr., hotararile sale dobandind putere de lege).

Expansionismul roman a fost strans legat de conflictele din sanul societatii. Daca plebeii au folosit drept tactica de lupta secesiunea si amenintarea cu crearea unei „anti-Rome”, patricienii au folosit drept arma recrutarea.

In plus, cel putin din surse (in special Titus Livius, principalul izvor pentru perioada avuta in descriere), se pare ca Roma a dezvoltat un sentiment de „cetate asediata”, conform caruia toti vecinii ii erau dusmani. In consecinta, pentru a supravietui, Roma trebuia sa isi infranga dusmanii si sa-i transforme in „aliati”. Astfel, intre anii 498-493 i.Hr. a avut loc razboiul latinilor, la finalul caruia Roma a devenit hegemonul confederatiei latine. Insa, o data cu expansiunea in Italia, Roma a intalnit dusmani tot mai puternici, in a doua jumatate a secolului al II-lea i.Hr. avand inregistrate razboaiele punice (264-241 i.Hr.; 218-201 i.Hr. si apoi, secolul urmator, 149-146 i.Hr.). Perioada se caracterizează prin expansiunea romană în bazinul Mediteranei Occidentale, dar şi implicarea Romei în Macedonia, Grecia şi mai târziu Orient. De altfel, primul contact al Romei cu lumea elenistica a avut loc anterior, in timpul razboiului cu Tarentul (282-272 i. Hr.), cand Pyrrhus, regele Epirului, a intervenit in ajutorul Tarentului.

Razboaiele punice s-au dovedit a fi insa o sabie cu doua taisuri: daca romanii au sfarsit prin a cuceri Carthagina (146 i.Hr.), distrugerile provocate de expeditia lui Hannibal in Italia (218-202 i.Hr.) au avut drept consecinte, pe termen lung in plan economic, decaderea taranimii mici si mijlocii italice, coroborata cu cresterea numarului marilor proprietati si, in consecinta, scaderea numarului cetatenilor recrutabili si schimbarea regimului agricol-de la o agricultura bazata in principal pe cultivarea cerealelor, spre o agricultura in care se punea accent pe cultura vitei-de-vie si a maslinului, ca si o economie pastorala, pentru care erau necesare mari proprietati.

In plan institutional, asistam la o distorsionare a rolului magistraturilor clasice ale Republicii, care, fiind structurate pentru un oras-stat, nu mai pot gestiona statul teritorial care ajunsese Roma. Spre sfarsitul Republicii clasice si inceputul crizei secolului I i.Hr. se simte nevoia unei adaptari a acestor institutii la noile realitati.

Criza se manifesta pe mai multe planuri: politic (prin tentativele unor personaje politice de frunte de a institui un regim personal), socio-economic (prin tendinta tot mai accentuata de creare a marilor proprietati in Italia si incercari de rezolvare a problemei pauperizarii taranimii mici si mijlocii din Italia), militar (scaderea numarului de cetateni recrutabili in legiuni-ca si revoltele sclavilor: revoltele din Sicilia, rascoala lui Spartacus – 73-71 i.Hr.), pana la modificari in planul mentalitatii colective, unde asistam la o elenizare accentuata a elitei politice, ceea ce duce la coruperea vietii publice, unde discursul, de exemplu, capata un rol deosebit de important, pana la tendintele spre lux ostentativ, strans legate de accentuarea competitiei din sanul clasei politice, ajungandu-se la distorsionarea caracterului initial al unor magistraturi, precum dictatura sau crearea altora noi, precum triumviratul. De asemenea, coruptia devine un principiu al vietii publice, ca de altfel si generalizarea sistemului clientelar (de exemplu razboiul cu Iugurtha – 111-105 i.Hr.).

Epoca imperiala (27 i.Hr. – c. 476 d.Hr.) – sfarsitul crizei secolului I i.Hr. a coincis cu instituirea Principatului de catre Imperator Caesar Augustus, fiul adoptiv al lui Caius Iulius Caesar, in 27 i.Hr. Noul regim constituia finalitatea fireasca a tendintelor incepute in timpul crizei de instituire a unui regim personal bazat pe forta militara. Regimul augustan reprezenta o dominatie militara asupra statului si clasei politice romane, in care principele (Augustus) isi masca puterea monarhica detinuta sub aparenta unei restaurari a Republicii. Aceasta aparenta a fost atat de bine simulata, incat ulterior, sursele au glorificat domnia lui Augustus (27 i.Hr.-14 d.Hr.) ca pe o „epoca de aur”. Printr-un cumul de functii, onoruri si magistraturi, Augustus a reusit atat mentinerea la putere pentru indeajuns de mult timp pentru a institui un regim monarhic, cat si pastrarea unei aparente republicane asupra regimului, care transpare, de altfel, din discursurile fictive atribuite de catre Cassius Dio lui Maecenas si Marcus Vipsanius Agrippa.

Lasand la o parte perioada dominata de personalitatea lui Augustus, epoca imperiala a Romei cuprinde mai multe perioade distincte: epoca Principatului (14-284 d.Hr.) si epoca antichitatii tarzii (284-476 d.Hr.). Epoca Principatului se subimparte, la randul ei, intr-o perioada in care a prevalat stabilitatea guvernarii si care, din acest punct de vedere, ar putea fi numita epoca dinastiilor (14-235 d.Hr.) si criza secolului al III-lea (253-284 d.Hr.). Dintre acestea, prima are in cadrul sau patru dinastii: Iulia Claudia (14-68 d.Hr.), Flavia (69-96 d.Hr.), Antoninii (96-192 d.Hr.) si Severii (193-235 d.Hr.). Perioada se caracterizeaza atat prin stabilitatea guvernarii, cat si prin tendintele inregistrate la detinatorii puterii de accentuare a formelor exterioare ale acesteia, ca de exemplu simboluri ale puterii (coroana radiata, comportament abuziv in exercitarea puterii, adaugarea de titluri care sa accentueze calitatea de invingator al dusmanilor externi sau calitatea divina conferita de detinerea puterii), preluarea unor modele elenistice de guvernare (ca în cazul „Cezarilor nebuni”, precum Caligula, Nero sau Domitian). Incepand de la Antonini, tendinta spre autocratie devine vizibila, pentru ca de la fondatorul dinastiei Severilor (Septimius Severus), imparatul sa nu mai reprezinte „primul dintre cetateni”, ci dominus, stapanul statului.

Pe de alta parte, senatul decade in pozitia de executant al hotararilor principelui, in vreme ce membrii ordinului ecvestru ajung sa ocupe pozitii importante in stat, cum ar fi marile prefecturi (prefect al pretoriului, prefect al vigililor, prefect al Egiptului sau prefect al annonei). Aceasta si datorita faptului ca principele, oricare ar fi el, nu este interesat in crearea unor competitori periculosi prin prestigiul dobandit prin ocuparea de functii sau magistraturi importante. Mai degraba, principele are nevoie de excutanti care sa-i indeplineasca ordinele cu strictete, constienti fiind de faptul ca puterea lor provine de la principe.

In plan extern, statul roman pare a fi ajuns la limitele sale, singurele cuceriri notabile ale epocii imperiale fiind Britannia (43 d.Hr.) si Dacia (106 d.Hr.). Mai degraba, imperiul este dispus la o politica defensiva, de aparare pe limes, incepand cu domnia lui Hadrian (117-138 d.Hr.). Acum se contureaza notiunea de aparare a civilizatiei in fata barbarilor, identificati adesea ca reprezentand un stadiu intermediar intre oameni si animale. Imperiul ajunge sa se identifice cu civilizatia, imparatului revenindu-i rolul de aparator al lumii civilizate.

Criza secolului al III-lea este determinata, in primul rand, de instabilitatea puterii politice, adica criza politico-institutionala este determinata de conflictul dintre senat si armata pentru proclamarea imparatului. Pe de alta parte, invaziile barbare au provocat o schimbare in mentalul colectiv privind modelul imperial: daca anterior imparatul era perceput in calitatea sa de cetatean, in secolul al III-lea, in contextul necesitatii apararii imperiului, modelul ideal al imparatului devine preponderent militar. Insa, imparatul-comandant militar tine tot mai putin seama de parerea senatului, el cautandu-si alte forme de legitimare. In consecinta, imparatul de secol III este, de regula, un comandant militar care, dupa accederea la putere, isi creaza o legitimitate punand accent fie pe victoria militara, fie pe calitatea divina conferita de detinerea puterii. Pe de alta parte, fenomenul uzurparii, determinat atat de conflictul dintre senat si armata, cat si dintre grupari militare (de pe Rin, Dunare sau din Orient) a dus in cele din urma la o adevarata cascada de uzurpari, determinate in parte si de lipsa de legitimitate a imparatilor in exercitiu.

Pe alte planuri, avem de-a face cu explozia inflatiei, determinata de necesitatea acordarii de donativa soldatilor (fenomen care isi face aparitia inca din vremea lui Claudius I (41-54 d.Hr.), si de „fuga” metalului pretios din lumea mediteraneana spre Orient, in schimbul bunurilor de lux. De asemenea, invaziile barbare au determinat si o „ruralizare” a economiei, in sensul decaderii oraselor si a retragerii populatiei spre spatiul rural, cunoscuta fiind predilectia agresorilor pentru orase.

In plan mental, asistam la o accentuata tendinta spre monoteism, cultul lui Mithras, Sol Invictus, sau inclusiv crestinismul cunoscand o mare dezvoltare. Apoi, sentimentele milenariste determinate de invazii, epidemii, si insecuritate au devenit frecvente in statul roman al secolului al III-lea, contribuind si ele la raspandirea unor „religii ale salvarii”.

Insa a doua jumatate a secolului al III-lea a fost martora revigorarii statului roman. Datorita „imparatilor illyri” (268-284), imperiul a rezolvat, rand pe rand, problemele cu care se confrunta. Prin victoria de la Naissus (270 d.Hr.), Claudius al II-lea Gothicus a pus capat marilor invazii gotice care zguduisera Peninsula Balcanica vreme de mai bine de jumatate de veac. Aurelian (270-275) a fost artizanul restaurarii puterii centrale prin lichidarea secesiunilor Imperiului Gallic instituit de catre Postumus (260-274) si cea a Regatului Palmyrei din Orient (261- 273). De asemenea, acelasi imparat a refacut autoritatea imperiala prin proclamarea sa ca „domenius et Deus” si instituirea unui cult, s-ar putea spune de stat, al lui Sol Invictus, insa abia Diocletian (284-305) va reusi restabilirea completa a statului si puterii imperiale.

Antichitatea tarzie (284-476) este dominata de autocratizarea puterii imperiale si crestinarea acesteia. Ultima se datoreaza in principal lui Constantin (306-337), cel care a acordat o serie de privilegii Bisericii, care au transformat-o intr-o institutie autonoma in cadrul statului roman tarziu. Structurata dupa modelul statului, Biserica va deveni practic în decursul secolului al IV-lea o institutie autonoma, avand insa in vedere diferenta tot mai accentuata dintre Orient si Occident, devenita evidenta in secolul al V-lea.

In plan social, asistam la crearea unei adevarate „caste militare” prin edictul lui Valentinian I (372), in conformitate cu care toti functionarii erau inrolati fie intr-o legiune, fie intr-o cohorta, ceea ce il va face pe episcopul Synesios de Cyrene sa afirme, la sfarsitul secolului al IV-lea, ca in Imperiu existau doua populatii – cei cu arme si cei fara arme.

Daca în secolul al IV-lea mai persista inca stabilitatea guvernarii, manifestata prin prezenta dinastiilor: Constantinienii (306-363), Valentinienii (364-383), Theodosienii (379-450 in Orient, si 379-423, 425-455 in Occident). In vreme ce in Orient persista stabilitatea guvernarii, asigurata de functionari palatini atotputernici, in Occident, generali precum Flavius Ricimer ajung sa impuna imparati obedienti dorintelor lor. De altfel, dominatia factiunilor palatine asupra puterii imperiale reprezinta o caracteristica a perioadei. Militari, eunuci, functionari sau femei apartinand familiei imperiale isi creaza propriile factiuni, si astfel reusesc sa se mentina la guvernare si sa-si impuna vointa asupra imparatului, in teorie stapan absolut al imperiului.

Insa, si aici se manifesta diferenta dintre Orient si Occident – daca in Orient persoanele de sorginte civila (functionari, eunuci sau femei) detin suprematia, in Occident, datorita conditiilor specifice, determinate de atacurile barbare de la Rin, persoanele de factura militara sunt cele mai importante din stat. Imparatii secolului al V-lea ajung doar un simbol al autoritatii, ei nemaiavand putere efectiva. Cei care incearca actiuni independente sunt repede inlaturati, asa cum a fost cazul lui Maiorianus. In cele din urma, ultimul imparat al Romei, Romulus Augustulus, a fost inlaturat de catre un sef barbar, Odovacar (23 august 476), acesta trimitand insemnele imperiale la Constantinopol.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*