ABSURDUL UCIGASILOR DE SINE (SINUCIGASII). Ne vorbesc Sfintii Parinti si Sfanta Scriptura despre aceasta chestiune

In ziarul „Peloponnisos” din Patra s-a publicat pe 13 mai ac. un articol foarte interesant al predicatorului Sfintei Mitropolii a Patrelor, Arhimandritul Chiril Kostopoulos – un fervent apologet anticatolic –, articol in care pune in lumina absurdul sinuciderilor.

Iata, mai jos articolul predicatorului, care este doctor in Teologie si profesor la Universitatea Deschisa Elena:

„Este o constatare de fiecare zi ca mai cu seama omul contemporan traieste haosul nonsensului vietii. Una gandeste, alta crede, alta spune, alta face. Se adevereste spusa lui Albert Camus ca ne aflam intr-un «teatru al absurdului».


Si asta pentru ca in epoca noastra toate valorile umane au fost rasturnate. Valori morale, adevaruri religioase, convingeri stiintifice si sociologice – care altadata erau fundamentul activitatii umane – devin toate obiect de zeflemisire si de critica acida. Cu adevarat traim «teatrul absurdului» …


Daca sentimentul absurdului poate fi definit drept constientizarea «non-sensului» actiunilor umane, atunci toate in viata sunt in afara ratiunii si, astfel, sunt lipsite de scop. Din acest motiv, urmarea «logica» a «lipsei de scop» a acestei vieti este – potrivit nihilistului Schopenhauer – sinuciderea.

Sinuciderea in zilele noastre tinde sa devina o moda avand ca justificare criza economica. Cu toate acestea, problema sinuciderii este veche. A intrat in existenta omului din clipa in care el a crezut ca este stapanul vietii sale si prin urmare poate sa ii puna capat cand vrea si cand judeca el ca este necesar. Multi filosofi din antichitate prezinta sinuciderea ca act de eroism si nu de lasitate, precum stoicii, Hegesias din Cyrene si altii. Dar si filosofii contemporani sunt sustinatori ai pozitiei de mai sus si promotori ai sinuciderii. Mentionam pe cativa, precum Hume, Voltaire, Schopenhauer, Morselli.

In paralel, sunt multi filosofi – atat din antichitate, cat si moderni – care au dezaprobat acest act disperat ca fiind nelegiuit; astfel sunt orficii si pitagoreicii, dar si Kant, Fichte, Heger si altii. Platon spune in acest sens: «Isi nedreptateste sufletul cel care se grabeste sa puna capat vietii sale de timpuriu, impiedicand astfel ca sufletul sa se imbunatateasca. Obligat fiind sufletul sa paraseasca fortat trupul inainte de a se curati deplin de rautate, nu poate sa fie primit intr-un loc curat de rautati» (Theaitetos 177a.3). Potrivit aceluiasi filosof, omul este dator sa nu se grabeasca sa iasa din viata, ci sa rabde, «daca se afla in saracie, daca se afla in boli sau in altele din cele considerate rele, totusi acestea reprezinta un bine fata de sfarsitul vietii si de moarte» (Politeia 613a.5).

Aristotel, la randul lui, dezaproba si el sinuciderea ca act fiind un act de lasitate, iar nu de barbatie. Subliniaza: «A-ti lua zilele pentru a fugi de saracie sau de [nefericirea in] dragoste sau de orice altceva aduce mahnire nu este o fapta de barbatie, ci mai degraba de lasitate, e o slabiciune sa fugi de cele dureroase» (Etica Nicomahica 1116a.12). Si in alta parte: «Oamenii de nimic dintre muritori spun ca e mai bine sa mori, decat sa suferi» (Etica Nicomahica, 1230a1).

La fel si credinta iudaica condamna sinuciderea ca fiind potrivnica poruncii lui Dumnezeu «sa nu ucizi». Iosipos scrie: «Sinuciderea este instrainarea de firea comuna a tuturor animalelor si lipsa de evlavie fata de Dumnezeu, Ziditorul nostru» (Despre societatea iudaica 3, 369, 1).

In crestinism, credinciosul cunoaste esenta acestui lucru. Si este una singura, anume ca sinuciderea nu este solutia. Si nu este solutia din urmatoarele motive:

In primul rand, fiinta umana nu s-a creat pe sine si ca atare nu este omul acela care si-a dat siesi viata. Prin urmare, este inadmisibil sa iti iei viata pe care altul ti-a dat-o, nu ti-ai dat-o tu insuti. Si acest Altul este Dumnezeul Treimic, Creatorul nostru.

In al doilea rand, omul – potrivit adevarului descoperit de Insusi Domnul Dumnezeu-Omul Care S-a revelat pe Sine – exista ontologic si dupa incheierea acestei vieti trecatoare. Deci, este de la sine inteles ca sinuciderea nu rezolva in esenta si in mod definitiv problema. Dimpotriva, o extinde si dincolo de aceasta viata, facand-o vesnica.

In secolul al II-lea, crestinii, in timpul prigoanelor nu isi marturiseau credinta decat daca erau intrebati, ca sa nu-si puna viata in pericol si acest lucru sa fie considerat sinucidere. In afara, desigur, de unele exceptii asupra carora a hotarat insasi Biserica.

Sfantul Ioan Gura-de-Aur, reprezentand conceptia bisericeasca mai generala, caracterizeaza sinuciderea drept o crima mai mare si mai condamnabila decat uciderea: «Cel care prin moarte violenta isi distruge viata este criminal. Pentru ca Dumnezeu pe sinucigasi ii trimite in iad … si toti acestia Ii sunt potrivnici» (PG 61, 618). Canonul al 14-lea al Sfantului Timotei, care a primit autoritate ecumenica de la canonul al 2-lea al Sinodului al VI-lea Ecumenic, interzice sa se savarseasca pomenire pentru sinucigasi.

Parerea Sfintilor Parinti fata de sinucidere se sprijina pe Sfanta Scriptura. Scriind Corintenilor, Apostolul Neamurilor, Pavel, subliniaza: «De va strica cineva templul lui Dumnezeu, il va strica Dumnezeu pe el» (I Corinteni 3, 17). Asta inseamna, talcuieste Sfantul Ioan Gura-de-Aur, iadul vesnic. Si asta pentru ca suntem madulare ale Trupului lui Hristos, dupa cum tot Apostolul Pavel arata: «pentru ca suntem madulare ale trupului Lui, din carnea Lui si din oasele Lui» (Efeseni 5, 30).

Solutia, asadar, in orice problema – oricat ar fi de grava – nu se poate gasi in sinucidere, ci in viata si in adevar. Si, dupa cum trebuie sa stim, viata de sine statatoare si adevarul de sine statator este Iisus Hristos. El ne-a daruit aceasta viata. El este Domnul vietii si al mortii, pentru ca prin moartea pe Cruce a omorat moartea.

Astfel, omul trebuie sa fie ca un ostas al lui Hristos, credincios datoriei lui, paznic al darului pretios al vietii si sa isi urmeze cursul vietii cu rabdare si cu nadejde pana la vremea de Dumnezeu randuita a plecarii lui in patria cereasca”

Sinuciderea reprezinta pacat impotriva Duhului Sfant. Dar al lui Dumnezeu.

Scopul prezentei comunicari nu este sa fie cercetate exhaustiv cauzele care il imping pe om la acest pas pe care il numim disperat, nici, desigur, sa dezvolte o argumentatie care sa arate ca aceasta criza economica este mai degraba pretextul sinuciderilor, cata vreme alta este cauza reala, avand legatura cu starea noastra duhovniceasca. Noi dorim sa prezentam caracterul sacru al vietii, pe care trebuie sa il constientizam si sa il pazim. Viata este darul lui Dumnezeu, nu este o cucerire a noastra si, prin urmare, nu ne apartine, asa cum de multe ori credem in mod egoist si o declaram necugetat, ca sa justificam purtarea noastra inumana si tiranica fata de noi insine. Este pacat sa ne pierdem in asemenea masura aprecierea de sine si sa nu ne iubim pe noi insine. Mantuitorul nostru Iisus Hristos a socotit de la sine inteleasa corecta dragoste de sine si a asezat-o ca masura a iubirii datorate aproapelui nostru. Mai mult inca, Insusi Hristos a aratat valoarea omului prin insasi intruparea Lui; de ce S-a facut om? Pentru om si pentru mantuirea lui. Pentru acest om Si-a dat cinstitul Lui sange si viata, ca sa il elibereze din moarte si sa il reaseze in binele primordial, renascandu-l si daruindu-i Imparatia Lui vesnica.

Sufletul valoreaza mai mult decat lumea toata

Valoarea sufletului omenesc a intarit-o Hristos in chip deosebit si a pus-o in lumina, comparand-o cu valoarea intregii lumi. „Ce-i va folosi omului”, intreaba Hristos, „daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul lui il va pierde? Sau ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?” (Matei 16, 26). Insa sufletul unui om, potrivit aprecierii Creatorului nostru, valoreaza mai mult decat intreaga lume! Acest Domn al nostru atotputernic si multmilostiv ne-a asigurat ca va fi cu noi pana la sfarsitul veacurilor si ca se va ingriji sa nu ne lipseasca nimic din cele necesare supravietuirii, e de ajuns sa credem in El si sa fim cu El. Promisiunea aceasta se pare ca o uita cel care se cufunda in dezamagirea si in depresia lui, nemaiputand sa poarte greutatea constiintei sau crucea incercarilor si a tristetilor de fiecare zi. Nu judecam nici un om care slabeste in credinta si se incovoie. Noi toti avem asemenea momente de slabiciune si simtim ca ne scufundam in marea deznadejdii.

Blasfemie impotriva Duhului Sfant

Sa nu uitam insa ca, pentru primul caz in care greutatea vinovatiilor este insuportabila, nu exista pacat care sa covarseasca nebiruita dragoste a lui Dumnezeu Care ii primeste pe cei care se pocaiesc si ii face prietenii Lui. Iar pentru al doilea caz in care viata noastra de zi cu zi este insuportabila din pricina chinurilor si a presiunilor sufocante, sa intelegem ca nu valoreaza nimic patimirile vietii prezente in fata slavei vesnice si nestricacioase, pe care Dumnezeu a gatit-o pentru noi. Acest lucru, de altfel, este scaparea noastra si izvorul puterii noastre, ca sa ne luptam cu situatiile plictisitoare si grele din viata noastra. Cata vreme fara El nimic nu putem faptui, impreuna cu El, toate sunt cu putinta! El Insusi ne-a incredintat de acest lucru si sa nu uitam ca este credincios in promisiunile Lui si de nedezmintit in fagaduintele Lui. In El, asadar, sa nadajduim si nu vom fi rusinati. Sfanta noastra Biserica considera sinuciderea o blasfemie impotriva Duhului Sfant, in mod irevocabil catastrofala, pentru ca sinucigasul nu este, dupa cum se dovedeste, un om puternic, ci un fugar deznadajduit, pentru care, din pacate, nu mai exista sperante de pocainta si de intoarcere. Si osanda in acest caz este vesnica! De ce sa nedreptatim si sa osandim atat de aspru sinele nostru? De ce sa ne pierdem sufletul pentru care a murit Hristos?

Iubitii mei copii,

Este adevarat ca situatia economica a multora dintre noi este grea si a altor semeni ai nostri este de-a dreptul mizerabila. Sa ne reasezam. Mai mult, sa ne pocaim. Viata noastra nu dobandeste sens din cele ce avem, ci din ceea ce suntem. Suntem datori sa aratam solidaritate fata de semenii nostri. Sa le vorbim tuturor celor care au ajuns sau se afla in primejdia de a cadea in deznadejde si sa ii sprijinim moral. De asemenea, este nevoie ca noi toti sa limitam, atat cat putem, «cheltuielile noastre individuale», ca sa ii ajutam pe cei care au o mai mare nevoie. Daca nu facem acest lucru, desi putem, atunci avem si noi o parte de raspundere pentru aceste gesturi disperate ale semenilor nostri.

Sinuciderea este solutia diavolului

Cel care se gandeste la sinucidere trebuie sa-si puna intrebarea: nu cumva asta este solutia pe care mi-o propune diavolul? Va scapa de chinurile vremelnice, dar se va condamna pe sine la osanda vesnica! Asteapta cumva ca prin aceasta alegere a lui sa transmita cuiva vreun mesaj? Cui? Stirea despre o noua sinucidere a devenit deja o obisnuinta. Toti se mahnesc pe moment, dar apoi uita zicand ca viata merge inainte! De aceea, noi insine, cu totii, trebuie sa ne gandim la viata noastra, la scopul existentei noastre si la alegerile noastre. Este o greseala sa ne sprijinim toate sperantele in oameni sau in noi insine si sa ne gasim siguranta si bucuria in bunurile materiale. Cand aceste sprijiniri se dovedesc subrede si se prabusesc, atunci traim nihilismul. Ne clatinam! Este critic acest ceas al prabusirii idolilor, pentru ca omul fie se intoarce spre Dumnezeu, si in acest caz deznadejdea lui functioneaza ca folositoare si se mantuieste, fie se deznadajduieste cu totul si poate ajunge la depresie si sinucidere.

Binecuvantatii mei crestini,

Sunt ingrijorat, deoarece constat ca avem destule cazuri de sinucideri si in zona noastra, care se afla in raspunderea noastra. Ma rog si va rog sa va rugati cu totii, ca sa ne lumineze Dumnezeu ca sa nu avem asemenea ganduri si sa nu ajungem vreodata la asemenea decizii. Suntem uimiti de situatia in care ne gasim. Pentru Dumnezeu, sa nu ajungem sa fim disperati, sa nu ne privam, deznadajduiti fiind, de mijlocul si calea mantuirii!