Viața începe vineri-Ioana Pârvulescu
Premiul Uniunii Europene pentru literatură 2013
Editura: Humanitas
An apariție: 2009
Nr pagini: 304
Goodreads: 3,74
Eu: 4/5*
Era o vreme când devoram cărțile scrise de Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Sebastian, Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, Călinescu, Drumeș ori Cella Serghi; pe atunci n-am încercat să-mi explic această preferință, acum îmi spun că probabil respingeam inconștient realitatea de dinainte de ’89 și căutam refugiu într-o lume de mult apusă, din care nu mai rămăsese decât ecoul unei amintiri…Am regăsit acea senzaţie deschizând cartea Ioanei Pârvulescu, Viața începe vineri.
București, decembrie 1897, cu 12 zile înainte de Revelion.
Pentru mulți oameni, știința devenise noul Dumnezeu, mare parte din oraș se bucura de binefacerile electricității, Röntgen descoperise efectul radiaţiilor care aveau să-i poarte numele, fusese inventat telefonul, poliția română se arăta interesată de dactiloscopie, chiar dacă părerile erau împărțite și unele voci susțineau că amprentele unui om se schimbă de-a lungul vieții, asemenea inelelor copacilor, ce sporesc cu trecerea timpului, anestezia pusese capăt durerilor din timpul unei operații ori al unei extracții dentare, datorită microscopului se știa că există „microființe” ce provoacă apariția epidemiilor, în gazetele românești apăreau din când în când fotografii, chiar dacă cele mai multe ilustrații erau încă desene în peniță, Giovanni Schiaparelli şi Percival Lowell popularizaseră deja ideea canalelor de pe Marte și toți visătorii hrăniți cu romane de Jules Verne își doreau să întâlnească un marțian, presa își descoperise puterea, afacerea Dreyfus zguduise Franța iar Jack Spintecătorul îngrozise Londra și lumea întreagă, știrile ajungând acum rapid peste tot prin intermediul telegrafului.
După Misterele Parisului, imaginate de Eugène Sue și cele ale Londrei–de Paul Féval–, Bucureștiul îşi avea propriile Mistere, puse pe hârtie de George Baronzi; Micul Paris era din toate punctele de vedere o capitală europeană, un oraș cosmopolit efervescent, în perfectă concordanță cu vremurile pline de încredere în progres și-n viitorul care avea să aducă și mai multe noutăți.
În acest context, descoperirea unui bărbat ciudat, leșinat în zăpadă, lângă padurea Băneasa, stârnește un interes uriaș. Fără galoși, pălărie și palton (!), fără barbă sau mustăți (oroare!), purtând încălțări colorate și pantaloni fără dungă (!), bărbatul susține că se numește Dan Crețu (dar n-are documente doveditoare), că are 43 de ani (dar pare mai tânăr) și e jurnalist bucureștean (dar se rătăcește pe străzile orașului). Are mari lipsuri în ceea ce privește bunele maniere (habar n-am avut ce complicată era aparent banala sărutare a mâinii unei cucoane) deși altminteri pare un om cultivat, e fumător înrăit dar răsucirea țigărilor din tutun fin în foiță îi e total străină, valiza lui e un fel de safe argintiu nemaivăzut, îl sperie caii, nu știe ce înseamnă a „merimetisi”, adesea vorbește în dodii, de parcă ar fi scăpat de la balamuc.
E bănuit a fi escroc internațional, falsificator de bani, hoț de bijuterii, Jack Spintecătorul ori chiar un marțian, mai ales că afirmă senin că a zburat. Iar faptul că la mică distanță de locul unde zăcea în zăpadă e găsit un tânăr împușcat, care moare câteva zile mai târziu, adâncește și mai mult misterul.
Spusă din perspectiva diferitelor personaje, povestea se desfășoară pe mai multe fire narative care se desfac și se reîntâlnesc, asemenea urmelor de pași prin Bucureștiul înzăpezit, un București al birjelor, trăsurilor, săniilor și tramvaielor cu cai, al mahalalelor și-al palatelor, al bisericilor cu icoane făcătoare de minuni.
Mister polițist, o umbră de fantastic amintind parcă de Minulescu, o poveste de dragoste ca-n romanele lui Drumeș, o frescă a societății bucureștene, perfect stratificată dar permeabilă, prin care zvonurile și bârfele circulă cu viteză asemenea sevei prin vasele conducătoare ale copacilor, e greu să nu te lași impresionat de această reconstituire minuțioasă a sfârșitului de veac în Bucureștiul nins ca într-o carte poștală veche, capitala fiind un personaj în sine în roman.
Autoarea reușește niște portrete extraordinare, personajele, deși numeroase, sunt bine conturate, vii, au personalități distincte, puse în valoare atât de trăsăturile fizice ori de caracter, cât și prin prisma trecutului lor, a acțiunilor, preocupărilor sau tabieturilor. Preferații mei: Nicu, puștiul de 8 ani, comisionarul care se mișcă prin tot Bucureștiul ca peștele prin apă, un Gavroche autohton încercat de soartă dar mereu optimist–particularitate amuzantă: când e emoționat își vorbește cu „matale”, d-ra Iulia Margulis, 17 ani, pe care o cunoaștem prin intermediul jurnalului intim în care și-a promis să scrie doar în limba română, fratele ei, Jacques–relația dintre cei trei amintește oarecum de Medelenii lui Teodoreanu.
Nu e neapărat o lume mai bună (tuberculoza făcea ravagii) ori mai puțin violentă–trecuseră doar 20 de ani de la Războiul de Independență la care participaseră și unii dintre eroii cărții iar presa vuiește de scandalul uciderii în duel a jurnalistului George Lahovary de către un cunoscut politician–Nicu Filipescu și din cauza procesului Elenei Gorjan, fiică de general, care încercase să-și împuște amantul însurat–, poate una mai simplă, mai bine așezată, în care fiecare își știe locul. Ori cel puțin așa ne place să credem, comparând-o cu secolul nostru, chiar dacă în cărțile celor menționați la începutul recenziei există destui inadaptați care nu par să se potrivească niciunde…
Am mai citit romane legate de tema călătoriei/întoarcerii în timp, toate aveau ceva deosebit dar Viața începe vineri mi s-a părut mai sofisticat, mai interesant, poate stilul Ioanei Pârvulescu e motivul ori faptul că se petrece în România și ai prilejul să cunoști „în carne și oase” personaje care acum au statui prin parcuri iar străzi, bulevarde ori chiar clădiri le poartă numele. Nu știu, important e că m-a prins, n-am mai putut s-o las din mână, m-a făcut să vreau să caut pe net amănunte care nu apar în cartea de istorie și să mă întreb dacă aș prefera trecutul prezentului ori dacă aș alege mai degrabă o călătorie în viitor, presupunând c-ar fi posibil. Sunt atât de entuziasmată c-aș putea vorbi ore despre toate detaliile care m-au încântat dar cred că abuzez deja de răbdarea voastră așa că închei cu un îndemn: citiți-o, e fascinantă!