TRADATORI ROMANI de NEAM si TARA – EPISODUL 1

Tradarea de-a lungul timpului, din Antichitate si pana astazi, a fost /este un fenomen prezent pretutindeni, a adus in prim plan personaje fatarnice, multe dintre ele faimoase sau devenite faimoase tocmai prin faptele lor si care, mai mereu, au schimbat cursul istoriei.

Sa vedem, ce inseamna tradare si tradator: TRADARE, Actiunea de a (se) trada si rezultatul ei; infractiune, fapta reprobabila comisa de cel care tradeaza. TRADATOR, ~OARE (Persoana) care insala in mod perfid increderea cuiva, pactizand cu inamicul, (Persoana) care este neloiala fata de cineva sau de ceva, (Persoana) care divulga un secret, un plan, (Persoana) care comite o infidelitate in dragoste sau in casnicie, Care dezvaluie intentiile, gandurile, sentimentele cuiva. Sursa: DEX.

De la Burebista la Mihai Viteazul si pana la Tudor Vladimirescu, istoria noastra e presarata cu evenimente tragice, in care rolul principal a fost jucat de personaje fara scrupule, care, prin josnicele lor fapte, au schimbat mersul istoriei si soarta romanilor. In vremea lui Burebista, care a domnit pe la jumatatea secolului I i.Hr., statul dac a ajuns in culmea puterii sale. In urma victoriilor repurtate de acest rege, statul dac – cu capitala la Argedava – a ajuns sa se intinda pe un teritoriu imens, cuprins intre Alpii nordici, Muntii Balcani, Marea Neagra si Nistru. Pana si imparatul roman Cezar se temea de marea putere a regelui dac si, in jurul anului 44 i.Hr., pregatea un razboi impotriva lui. A murit asasinat, dupa cum se stie, in urma unui complot, inainte de a apuca sa porneasca spre regatul dac. Si, la putin timp dupa aceea, tot datorita unei conspiratii i-a cazut victima si Burebista. Nobilii nemultumiti de puterea si autoritatea sa au complotat pentru a-l inlatura. Odata cu disparitia lui, imensul regat dac s-a destramat, spargandu-se in mai multe parti pe care cei care uneltisera spre a-l dobori pe Burebista si le-au impartit intre ei. Inca de la Decebal au existat tradatori, datorita carora acesta a fost inconjurat de armata romana. ,,Opt calareti romani, cu coifuri, scuturi si lanci, vin din stanga, pe doua drumuri diferite. Miscarile lor sunt cu atat mai violente, cu cat sunt situati mai aproape de centrul scenei. Trei dintre ei ameninta cu lancile un pileat (nobil geto-dac) cazut la radacina unui stejar – personajul principal al scenei, regele dacilor. Incercarea de a se refugia dincolo de munti i-a fost zadarnica. Dusmanii, informati asupra drumului ce-l alesese, l-au incercuit si i-au taiat calea: in dreapta stejarului – care, de data aceasta, nu inchide scena – se vad doi calareti romani sosind de la dreapta spre stanga. Fortele romane implicate in actiunea de capturare a lui Decebal sunt insemnate; cei zece calareti care le reprezinta poarta pe scuturi emblemele a cel putin cinci unitati. Ele au lichidat garda regelui: doi pileati zac printre picioarele cailor, cu stanga inclestata pe scut, cu sabia curba cazuta din mana”.

Cronicile scriu ca in urma unui act de tradare, voievodul moldovean Bogdan al II-lea, tatal lui Stefan cel Mare a fost ucis miseleste in anul 1451 de catre fratele sau Petru Aron, la un ospat de nunta din Reuseni.

Vlad Tepes a ocupat tronul Valahiei in anul 1456 cu ajutor maghiar. Si-a consolidat stapanirea nimicind mai multi pretendenti care voiau sa-i ia domnia si a bagat spaima atat in sustinatorii acestora, cat si in turci. Dupa cativa ani, a refuzat sa mai plateasca turcilor tribut si a macelarit armata otomana care fusese trimisa sa-l pedepseasca – aproape 25.000 de oameni. Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, in primavara anului 1462, o oaste numeroasa, cu care a pornit spre Dunare. Dupa o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube si dupa celebra incursiune nocturna a lui Tepes in tabara turceasca, si ea soldata cu multi morti din randul otomanilor, era limpede ca Inalta Poarta era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.

S-a folosit, deci, de calea complotului, gasind un aliat chiar in persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Tepes) care uneltise fara scrupule impotriva propriului sau frate. Sultanul l-a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei si mai multi boieri au trecut de partea lui, speriati, pesemne, de firea apriga a lui Tepes si dornici sa aiba un domn mai usor de manipulat. Tepes s-a retras in Ardeal (in anul 1462), asteptand sprijin de la Matei Corvin. Dar, desi acesta a ridicat o armata pentru a-i veni in ajutor, in cele din urma, ajutorul n-a mai ajuns: i s-a pus capat printr-o intriga a inamicilor lui Tepes (probabil sasi din Brasov, cu care Tepes avusese, cu cativa ani in urma, niste conflicte datorate faptului ca brasovenii sprijinisera cativa pretendenti care urmareau sa-i ia locul pe tronul Valahiei. Drept represalii, Tepes a executat mai multi sasi si a atacat Brasovul si cateva sate sasesti). Lui Matei Corvin i s-au prezentat scrisori false, considera istoricii, scrise, chipurile, de Vlad Tepes, scrisori din care rezulta ca voievodul era gata sa se supuna sultanului Mahomed al II-lea si sa-l ajute, apoi, sa cucereasca si Ardealul. Matei Corvin a luat de bune aceste informatii si, in loc de a-l ajuta pe Vlad Tepes sa-si recapete tronul uzurpat, l-a bagat la inchisoare, la Buda, unde Tepes a ramas timp de peste zece ani. Abia in anul 1476 si-a recapatat tronul, pentru foarte scurt timp.

Radu de la Afumati a domnit in Tara Romaneasca intre 1522 si 1529, cu mai multe intreruperi de cateva luni, care arata ca tara trecea atunci printr-o perioada de mari tulburari: numerosi pretendenti isi disputau tronul si, dupa cum balanta norocului inclina de partea unuia sau a altuia, ei stapaneau pentru putina vreme Valahia, pentru ca apoi sa fie rasturnati si inlocuiti. Timp de cativa ani, Radu de la Afumati a reusit, de fiecare data, sa-si doboare rivalii, astfel ca, in aceasta perioada, stapanirea asupra Tarii Romanesti i-a apartinut in cea mai mare parte a timpului. Dupa ce, initial, se opusese turcilor, el a inteles, in cele din urma, ca pentru a domni trebuia sa aiba sprijinul Inaltei Porti otomane. Sustinut de turci si de neamul Craiovestilor, o puternica familie de boieri din Oltenia, el a ocupat, in cele din urma, tronul Valahiei, pe care l-a pastrat pana in anul 1529. Si aici i se incheie povestea si totodata viata. Tragicul sau sfarsit e descris in chip impresionant de istoricul Constantin C. Giurescu, astfel:

„Recunoscut de turci si sprijinit de Craiovesti, Radu ar fi putut domni vreme indelungata daca nu cadea victima unui complot ticalos. Spre sfarsitul anului 1528, o suma de boieri […] nemultumiti probabil de influenta puternicei familii de peste Olt, se ridica impotriva domnului. Acesta, surprins, neavand la indemana oastea spre a li se opune, e nevoit sa fuga. […] pe drum, insa, boierii il ajung la Ramnicu Valcea si, nerespectand nici lacasul dumnezeiesc in care Radu se refugiase, il ucid in bisericuta de pe dealul Cetatuii, sub ochii ingroziti ai preotului [….] S-a intamplat aceasta mizerabila crima – unica prin imprejurarile ei in istoria noastra – in ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune in lumina cea mai urata boierimea munteana din acea vreme.”

Domn al Moldovei in doua randuri, 1527-1538 si 1541-1546, Petru Rares, fiu nelegitim al lui Stefan cel Mare, a pierdut tronul celei dintai domnii din pricina unui complot al boierilor. Pentru a fi drepti, trebuie sa recunoastem ca Petru Rares insusi, extrem de ambitios, macinat de dorinta de a cuceri posesiuni cat mai intinse (printre altele, a incercat sa cucereasca Ardealul), a trecut de mai multe ori dintr-o tabara in alta, in chipul cel mai nestatornic, aliindu-se cu cine i se parea lui mai prielnic in acel moment. In anul 1538, Petru Rares a vazut Moldova atacata simultan de turci, tatari si poloni. Initial, soarta i-a fost favorabila domnitorului. I-a infrant pe tatari la Stefanesti si a incheiat un armistitiu cu polonii, carora le-a inapoiat regiunea Pocutia (care facea obiectul unor neintelegeri ramase nesolutionate de multa vreme, intre moldoveni si poloni; Petru Rares o ocupase in anul 1530). Dar invazia turceasca, sub conducerea lui Soliman Magnificul si care luase aspectul unei expeditii de pedepsire, nu a putut fi oprita. Iar domnitorul nu s-a putut bizui pe loialitatea boierilor si asta l-a facut sa piarda domnia. Boierii, poate nemultumiti de firea dificila a voievodului, poate temandu-se de represaliile care s-ar fi abatut asupra lor in cazul unei victorii a turcilor (victorie foarte probabila, data fiind superioritatea lor numerica) l-au parasit pe domnitor, au refuzat sa lupte si s-au inchinat lui Soliman. Acesta a numit un alt domn (Stefan Lacusta) si a smuls Moldovei doua bucati zdravene din teritoriu – Tighina si Bugeacul. Petru Rares a fost nevoit sa fuga si, dupa multe peripetii, a reusit, cu ajutorul unor pescari, sa ajunga in Ardeal. In anul 1541, dupa ce ceruse iertare lui Soliman, mersese personal la Constantinopol sa-si pledeze cauza si impartise daruri imense, si-a recapatat tronul. Dupa inca vreo cativa ani de incercari razboinice (incercase sa cucereasca iarasi Ardealul), soldate insa cu esecuri, ambitiosul voievod s-a stins, de boala, in anul 1546.

Ioan Voda Viteazul, numit si Armeanul (mama sa fusese armeanca) sau, mai tarziu, Ioan Voda cel Cumplit, era stranepot al lui Stefan cel Mare. Unele cronici vechi il prezinta ca pe un tiran, dar istoricii moderni ii fac un portret mai magulitor, recunoscandu-i marele merit de a se fi impotrivit turcilor si afirmand ca era foarte indraznet si viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldati si de popor dar, din pacate, nu si de boierime si cler. Pentru numerosii boieri intriganti, un domn cu o fire apriga nu era un conducator comod, dupa cum nici pentru acesta vesnicele sforarii si comploturi ale dregatorilor nu erau usor de suportat. Ioan Voda a ales sa fie aspru cu boierii si mai indurator si grijuliu cu cei din paturile de jos, care aveau mult mai multa nevoie de ocrotire. El obtinuse tronul Moldovei in anul 1572, unde se obtinea la acea vreme, adica de la turci, cu ajutorul averii stranse in tinerete, cand facuse negot cu pietre scumpe. In anul 1574, insa, turcii i-au cerut sa dubleze suma platită drept tribut. Ioan Voda a convocat Divanul si i-a convins pe boieri sa se impotriveasca cererii sultanului. Situatia politica era de asa natura, incat voievodul n-a putut gasi alti aliati decat cazacii zaporojeni, o populatie din zona Nistrului, care i-au trimis in ajutor o ceata de 1200 de oameni. Cu ei si cu armata sa de moldoveni, Ioan Vods a pornit razboiul impotriva turcilor. Dupa un sir de victorii rasunatoare ale domnitorului moldovean, care l-au inspaimantat pe sultanul Selim, acesta a trimis impotriva lui o armata zdravana, alcatuita din turci carora li se adaugasera tatari si valahi. Acestia din urma doreau sa-l inlature pe Ioan Voda pentru a-i da tronul unui pretendent, Petru, frate cu domnitorul valah Alexandru. Voda se instalase la Husi, de unde putea veghea mai bine asupra granitelor. Afland de venirea turcilor, domnitorul trimise pe parcalabul Sucevei, Ieremia, in fruntea unei avangarzi, sa-i impiedice pe turci sa treaca Dunarea si sa-l tina la curent cu evolutia situatiei. Trimisul, insa, despre care se spune ca ar fi fost platit de dusmani cu 30.000 de galbeni, l-a inselat pe domnitor: i-a spus ca ajunsese prea tarziu pentru a-i opri pe turci si ca acestia ar avea o armata destul de mica. A fost prima tradare. Pe baza acestor informatii false, in lipsa altora mai exacte, Ioan Voda a pornit impotriva otomanilor. Batalia s-a dat la Oblucita, „langa iezerul Cahulului”. Poate ar fi avut, totusi, sanse sa invinga, daca n-ar fi survenit o a doua si apoi o a treia tradare. In ajunul bataliei, o parte dintre boieri, avandu-l in frunte pe marii vornici Murgul si Bilai, au trecut de partea turcilor, iar a doua zi, cand se dadu semnalul atacului, „Boierimea moldoveana, in frunte cu Ieremia Parcalabul, pleca steagurile si, punand cusmele in varful sulitelor si sabiilor, trecu si ea de partea dusmanului” (Constantin C. Giurescu, Istoria romanilor).

In anul 1585 – dupa mai putin doi ani de domnie, afland ca urma sa fie mazilit, Petru Cercel si-a adunat averea stransa si a pornit spre Transilvania. Dar a fost tradat chiar de oamenii din escorta sa: acestia i-au furat bogatiile, iar fugarul, lipsit de sprijin, a fost arestat si inchis.

La Campia Turzii, in dimineața zilei de 9/19 august 1601, o trupa de soldati germani si valoni au venit cu ordin de la Basta sa-l aresteze pe Mihai Viteazul sau, in caz de nesupunere, sa-l ucida. Aflat în cortul sau, luat prin surprindere, Mihai s-a opus, iar in clipa in care a pus mana pe spada, a fost lovit mortal cu o halebarda de capitanul valon Raucigny (dupa altii, de comandantul valon Beauri), dupa care i s-a taiat capul cu propria spada. Se spune ca Basta ar fi ordonat ca trupul sau sa fie dat la caini. Cronicile povestesc ca „trei zile corpul decapitat si fara mana stanga a ramas in tarina, pana ce un roman milos l-a ingropat crestineste”.

Capul lui Mihai Viteazul, „retezat de securile miseliei si tradarii”, a fost luat de catre fratii Buzesti si dus in Tara Romaneasca, la Manastirea Dealu, unde se afla si acum sub o lespede pe care este sapata o coroana din bronz cu inscriptia „Primului intregitor de neam glorie nemuritoare”. Radu Buzescu, unul dintre vestitii capitani ai lui Mihai, a asezat o piatra frumoasa pe acest mormant, cu epitaful: „Aici zace cinstitul si raposatul capul crestinului Mihail, marele voevod ce au fost domn Tarii Romanesti si Ardealului si Moldovei”. Cronicarul George Brancovici spune ca trupul lui Mihai, cu ingaduinta lui Basta, a fost adus si inmormantat la Alba-Iulia in biserica Mitropoliei Balgradului. „Muri astfel cel mai mare dintre luptatorii nostri, in faptul unei zile de Duminica, la rasaritul soarelui, de mana acelor pe cari-i dusese abia la biruinta, din porunca unui oaspete pe care-l iertase de raul facut.” (N. Iorga). Unii istorici spun insa ca marele voievod a fost ucis de Basta: „Nelegiuitul Basta l-a ucis cu viclenie si pe neasteptate, fara nici un motiv. Numai din invidie profunda l-a ucis pe acest domn renumit, celebru, de care se temea insusi sultanul”.

Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei, cea a lui Constantin Brancoveanu, domnie intinsa pe 25 de ani, s-a sfarsit in chip groaznic, cu mazilirea, torturarea si ucidera domnitorului de catre turci, care, totusi, ii fagaduisera domnia pe viata – si aceasta in urma intrigilor viclene ale propriilor sale rude. Brancoveanu a avut o domnie cu putine lupte, datorita, in cea mai mare parte, diplomatiei sale gratie careia a reusit mult timp sa pastreze un echilibru sanatos intre pretentiile turcilor, cei de care depindea mentinerea lui pe tron si interesele Apusului crestin, care dorea sa-si extinda influenta spre Rasarit. Dupa anul 1699, cand turcii, multumiti de acesta stare de lucruri si de generozitatea voievodului, i-au acordat domnia pe viata, un privilegiu rar, parea ca nu mai are a se teme de nimic. Pana in anul 1714 a avut parte de o epoca tihnita, in care a putut cladi palate si lacase de cult, a putut sprijini artele, invatamantul si stiintele si si-a putut creste copiii in liniste. Dar toate acestea s-au sfarsit in chip tragic, ca urmare a mai multor intamplari in care chiar oameni inruditi cu domnitorul au savarsit fapte care i-au grabit caderea. Un boier ruda cu el, spatarul Toma Cantacuzino, fara stirea si permisiunea domnitorului, ii ajutase pe rusi in razboiul acestora cu turcii (1711), lucru care ii suparase pe acestia din urma si ii facuse sa-l suspectezea pe domn de necredinta fata de ei. O alta ruda, unchiul sau, stolnicul Constantin Cantacuzino, ravnind sa-l puna pe tron pe propriul sau fiu Stefan, a uneltit la Poarta, tesand intrigi care i-au alcatuit domnului o reputatie proasta in ochii turcilor. Iar acestia, desi ii dadusera domnia „pe viata”, n-au ezitat sa-si incalce promisiunea: l-au mazilit, ispititi pesemne si de marea avere pe care voievodul o adunase in timpul lungii sale domnii. Brancoveanu, pe atunci in varsta de 60 de ani, si cei patru fii ai sai (Constantin, Stefan, Radu si Matei) au fost adusi la Stambul si inchisi. Turcii l-au torturat pe batranul voievod pentru a afla unde-i sunt bogatiile apoi, la data de 15/26 august 1714, Brancoveanu a fost decapitat, dupa ce turcii il silisera sa asiste la executia celor patru fii.

I-a urmat la tron Stefan Cantacuzino, asa cum dorise (si uneltise) tatal acestuia dar, dupa cum scrie Nicolae Iorga: „Ca o rasplata dumnezeiasca, i-a venit aceeasi pieire silnica, dupa doi ani singuri de domnie. Fu gatuit in temnita la Constantinopol, impreuna cu tatal sau foarte batran”. Se pare ca si Constantin Brancoveanu a fost tradat de rude si serviciile sale secrete. Spre sfarsitul domniei, acelasi domnitor, ce datora mult serviciilor sale secrete, avea sa ignore o informatiei sosita din Constantinopol de la fostul sau medic, Anton Carai. Din informatie rezulta ca impotriva domnitorului se pusese la cale un complot si ca Poarta ar fi decis surprinderea sa si a familiei. In pofida acelui serios avertisment, din care rezulta experienta unei conjuratii sprijinite din afara, Constantin Brancoveanu avea sa-l consulte din nou pe vechiul sau sfetnic, Constantin Cantacuzino, cel care actiona impotriva sa inca din anul 1706.

Aparent, nimic anormal, dar acestuia, in anul 1707, „ii luase puterea” pentru uneltire; in noiembrie 1709 ii fixau domiciliul obligatoriu la Afumati, pentru ca solicitase anterior ajutorul lui Francis Rohacsi II pentru inlaturarea sa. Aceluiasi om, in anul 1712, ii fixau domiciliul obligatoriu la Filipestii de Targ, pentru vina de a nu-l fi informat in legatura cu intentia nepotului sau, Toma Cantacuzino, de a fugi la rusi. Gestul domnitorului, de usurinta sau grava superficialitate, nu poate fi interpretat decat ca un act de supraevaluare a potentelor serviciilor sale secrete si a puterii aurului, un act bazat pe metode incercate anterior, de iesire din situatii dificile, critice. De sesizat, de asemenea, ca domnitorul este sabotat si tradat de oamenii sai apropiati, de rudele sale, in care inca mai avea incredere din moment ce, spre exemplu, Constantin Cantacuzino este repus, de fiecare data, in functie, considerandu-se probabil ca „lectiile” date au fost si indestulatoare.

Inceputa in noiembrie 1784, in satul Curechiu (Hunedoara), rascoala lui Horea, Closca si Crisan, miscare cu caracter national si social, iscata ca o reactie a iobagilor romani din Ardeal, disperati de situatia lor economica si sociala tot mai greu de suportat, s-a incheiat dupa foarte scurt timp, la sfarsitul lunii decembrie a aceluiasi an, cand cei trei conducatori au fost prinsi si executati. Pe capetele lor se pusese cate un premiu de 300 de galbeni; totusi, sustinuti de majoritatea oamenilor din popor – constienti de faptul ca li se aparau interesele, ei n-au putut fi capturati de autoritatile austro-ungare altfel decat prin tradare. S-au gasit cativa tarani care, ispititi de bani, au ajutat la capturarea celor trei, care stateau ascunsi, in vreme ce preotii romani care se raliasera miscarii umblau prin sate pentru a aduna banii necesari pentru ca Horea sa se poata duce din nou – pentru a cincea oara – la Viena, spre a pleda cauza iobagimii romane in fata imparatului austro-ungar, Iosif al II-lea. La 27 decembrie 1784, cativa tarani s-au apropiat de Horea si Closca – acestia stateau ascunsi intr-o coliba de crengi, in codrul Scoragetului, din Muntii Gilaului – si, pretinzand ca umbla dupa vanat, au fost primiti in coliba de cei doi. La un semnal, s-au napustit asupra lor, i-au legat si apoi i-au predat autoritatilor. Tot prin tradare a fost capturat, la 30 ianuarie 1785, si Crisan. A urmat judecata, apoi executia lui Horea si a lui Closca printr-o pedeapsa extrem de cruda – tragerea pe roata. Crisan se spanzurase cu nojitele de la opinci in inchisoare.

Moartea lui Tudor Vladimirescu si infrangerea revolutiei conduse de el, in anul 1821, s-au datorat tradarii de catre cei cu care se aliase, eteristii condusi de Alexandru Ipsilanti. Eteria, organizatie europeana dedicata eliberarii crestinilor si indeosebi a grecilor de sub stapanirea otomana, a avut filiale in multe tari ale Europei, iar in Tara Romaneasca influenta ei s-a manifestat cu precadere in evenimentele asociate revoltei din anul 1821. Prin tradare, Tudor Vladimirescu – pe care poporul il numea deja „domnul Tudor”, a fost ridicat de la Golesti si apoi asasinat la Targoviste.

Alexandru Ioan Cuza, abdicare silita. Cunoscut pentru reformele sale sociale si economice, Alexandru Ioan Cuza a fost inlaturat cu forta de liberalii radicali, nemultumiti de politica dusa de domnitor. Acestia au facut front comun cu conservatorii, ceea ce a slabit mult pozitiile domnitorului alimentand monstruoasa coalitie (asa cum a fost denumita de presa lui Cuza). Complotistii au reusit sa atraga de partea lor o fractiune a armatei, condusa de colonelul C. Haralambie si maiorul D. Lecca, si l-au constrans pe domnitor sa abdice in noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. Doua zile mai tarziu, Cuza – impreuna cu sotia, amanta si cei doi fii – a parasit Bucurestiul spre Brasov. Restul vietii sale si-a petrecut-o in exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena si Wiesbaden. A incercat sa revina in tara ca persoana privata, dar nu a reusit. Domnitorul Carol I a transmis cererile Consiliului de Ministri, care a refuzat sa acorde permis de intrare in tara.

Ion Gheorghe Duca, prim ministru al Romaniei ajunge in gara Sinaia pe la ora 21:55. Ceilalti trei isi ocupasera deja locurile: Belimace statea in partea de sud a peronului, unde urma sa fie anexat vagonul ministerial, Constantinescu, la mijloc, ascuns intr-o nisa situata in dreapta usii principale, iar Caranica – la nordul peronului. Dupa ce coboara din masina, Duca ii telefoneaza sotiei si-i transmite: „Acum plec“. Nu-l avertizeaza nimeni ca poate sa mearga prin biroul sefului de gara, drept scurtatura pentru a ajunge mai repede la vagonul sau, asa ca foloseste intrarea principala. Merge cativa pasi de-a lungul trenului, cand o petarda explodeaza pe peronul acoperit instant de fum. Constantinescu il prinde de umar si-i trage cinci gloante in ceafa, unul dupa altul. Ion Gheorghe Duca moare intr-o clipa (29 decembrie 1933). Crima a produs consternare nationala. Reconstituirea asasinatului prim-ministrului I. G. Duca a tinut prima pagina a ziarelor din urmatoarele zile, oferind noi informatii si despre legionarii ucigasi prinsi la scurt timp dupa atentat. „La ora 5 jum. s-a facut pe peronul garei Sinaia reconstituirea crimei. Asasinul a fost calm, dand explicatii cu foarte mult sange rece“, scria in ziarul „Ultima ora“ de a doua zi.

Pe 30 noiembrie 1938, in dreptul padurii Tancabesti, liderul Miscarii Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, era asasinat de catre jandarmii care il escortau spre inchisoarea Jilava. Alaturi de Codreanu, jandarmii i-au asasinat prin strangulare pe alti 13 legionari: Constantinescu Nicolae, Caranica Ion, Belimace Doru – „Nicadorii”, Caratanase Ion, Bozantan Iosif, Curca Stefan, Pele Ioan, State Gr. Ioan, Atanasiu Ioan, Bogdan Gavrila, Vlad Radu – „Decemvirii”. In comunicatul Parchetului Militar al Corpului II Armata de a doua zi, procurorii au mintit, povestea oficiala despre eveniment fiind aceea ca inculpatii ar fi incercat sa fuga de sub escorta, jandarmii fiind nevoiti sa-i impuste. Victor Iamandi intra in viata politica, este ales deputat din partea Partidului Liberal si devine Ministru de Justitie. A fost arestat si ucis la penitenciarul Jilava, in cadrul masacrului comis de Garda de Fier. In data de 26 noiembrie 1940, inchisoarea Militara Jilava se afla sub comanda colonelului Opris, iar paza detinutilor, retinutilor si condamnatilor era asigurata de o garda legionara. Garda avea 7 posturi in 3 schimburi, un caporal de garda, un comandant, un planton/3 schimburi in corpul de garda, plus 4 oameni auxiliari. Personalul garzii era furnizat in general de Corpul Muncitoresc Legionar. Paza inchisorii era asigurata de militari. Echipa de legionari ce urma sa schimbe garda din 25/26 noiembrie, avand drept comandant pe un anume Ion Tapangea, s-a format in jurul orelor 20, la Prefectura Politiei Capitalei, fiind condusa de comisarul legionar Gheorghe Cretu. Schimbul anterior, din 24/25 noiembrie avea drept comandant pe un anume Constantin Savu, care a ramas in continuare in incinta fortului. Garda legionara, sub comanda comisarului Gheorghe Cretu s-a deplasat la Jilava, folosind o masina a politiei. Aceasta a fost insotita de un autoturism in care se aflau Dimitrie Grozea (Dumitru Groza), comandantul Corpului Muncitoresc Legionar (CML), chestorul legionar Romulus Opris si de comisarul legionar Pavel Grimalschi. Odata ajunsi la inchisoarea Militara Jilava, s-a procedat la predarea-primirea schimbului (schimbarea garzii), fiecare legionar trecand la post. In jurul orelor 24, Dimitrie Grozea i-a strans pe toti legionarii in corpul de garda, explicandu-le ca trebuie ucisi in acea noapte toti cei 64 detinuti politici, pentru a razbuna moartea Capitanului. Ulterior, comisarul legionar Gheorghe Cretu avea sa declare ca se luase aceasta decizie, deoarece aflasera ca in ziua urmatoare garda legionara urma sa fie inlocuita cu una formata exclusiv din militari. Dimitrie Grozea avea deja o lista cu impartirea pe celule a legionarilor ce urmau sa execute prizonierii. (text preluat integral din Ordonanta definitiva a Tribunalului Militar al C.M.C. Judecator de instructie, Cabinetul Nr.10, Cpt. rez. Ion Rasnovanu). A fost decan al Facultatii de drept, in anul 1919 si Ministru de Stat (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938). A publicat poezii in revista Convorbiri Literare, Arhiva, Fat-Frumos, etc. Din anul 1939 devine membru al Consiliului de Coroana.

In anul 1943 isi paraseste casa din Iasi din cauza invaziei sovietice si se autoexileaza nu prea departe, tot in Tara pe care a iubit-o pana in ultima clipa a vieţii sale, in Ardeal, la Sibiu. La 23 februarie 1945, guvernul roman a anuntat ca a fost anulat titlul de profesor onorific al lui Alexandru Cuza; la data de 6 aprilie 1945 Alexandru Cuza a fost arestat la Sibiu. A murit in anul 1947 la Sibiu si este inmormantat in Cimitirul Central. In intreaga sa cariera politica multi l-au vandut, dar nimeni niciodata nu a reusit sa il cumpere !

Dupa ce am rezumat o scurta istorie a tradarii in istoria neamului nostru, am sa relatez un fapt de oportunism si tradare in cadrul Academiei Republicii Populare Romane. Constantin Brancusi devenise foarte cunoscut in lumea artelor de pe mapamod din timpul vietii si apreciat de specialisii in arta din intreaga lume. Din pacate era hulit in tara lui natala fiind caracterizat ca opera lui este ,,formalista si cosmopolita”. In acest context, in anul 1951, intr-o sedinta a Academiei Republicii Populare Romane, academicienii au criticat opera lui Brancusi. Printre acestia erau George Calinesc, Mihai Sadoveanu, Iorgu Iordan, A.Toma, George Oprescu, Panaitescu-Perpessiciusc, Al.Graur, Geo Bogza, K.H. Zambaccian, Jalea , asa cum se specifica in Procesul verbal nr.10. Toti acesti academicieni au criticat in timpul sedintei opera lui Brancusi. Mai mult, George Calinescu spune ca Brancusi nu poate fi considerat „creator in sculptura fiindca nu se exprima prin mijloacele esentiale si caracteristice acestei arte”. Alexandru Graur este impotriva acceptarii in Muzeul de Arta al Republicii Populare Romane a operelor sculptorului Brancusi.

La instaurarea regimului comunist in Romania, dupa anul 1945, intelectualii cu viziuni diferite asupra societatii au fost nevoiti sa-si decida soarta. In special cei cu simpatii monarhiste, legionare sau in orice caz de dreapta au preferat sa abandoneze tot ce aveau in tara si sa plece in vestul democratic. Cei ramasi sau prinsi de tavalugul comunist au infundat puscariile sau, cum a fost si cazul lui Lucian Blaga, au fost ,,trasi pe linie moarta” din punct de vedere al creatiei si marginalizati sociali. Altii scriitori, si aici ne referim doar la numele mari ale literaturii romane, au ales calea mai putin glorioasa, chiar oprobriul generatiilor viitoare in schimbul unui trai decent si al recunoasterii artistice inca din timpul vietii. Unii scriitori romani au pactizat cu regimul comunist, s-au supus, au inchinat ode liderilor si chiar au contribuit la arestarea dizidentilor. Multi au fost nume mari ale literaturii romane, precum Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi sau Camil Petrescu. Cei ramasi sau prinsi de tavalugul comunist au infundat puscariile sau, cum a fost si cazul lui Lucian Blaga, au fost ,,trasi pe linie moarta” din punct de vedere al creatiei si marginalizati sociali. Altii scriitori, si aici ne referim doar la numele mari ale literaturii romane, au ales calea mai putin glorioasa, chiar oprobriul generatiilor viitoare in schimbul unui trai decent si al recunoasterii artistice inca din timpul vietii. La instaurarea regimului comunist in Romania, dupa anul 1945, intelectualii cu viziuni diferite asupra societatii au fost nevoiti sa-si decida soarta. In special cei cu simpatii monarhiste, legionare sau in orice caz de dreapta au preferat sa abandoneze tot ce aveau in tara si sa plece in vestul democratic. Cei ramasi sau prinsi de tavalugul comunist au infundat puscariile sau, cum a fost si cazul lui Lucian Blaga, au fost ,,trasi pe linie moarta” din punct de vedere al creatiei si marginalizati sociali. Alti scriitori, nume mari ale literaturii romane, au ales calea mai putin glorioasa, chiar oprobriul generatiilor viitoare in schimbul unui trai decent si al recunoasterii artistice inca din timpul vietii. Acesti scriitori, care inainte de anul 1945 aveau conceptii politice si ideologice diferite de ale tovarasilor simpatizanti ai doctrinei staliniste, au schimbat brusc macazul si au compus ode iubitilor conducatori socialisti, au ridicat osanale noului regim si in unele cazuri au contribuit activ la ,,construirea” Romaniei Socialiste si anihilarea dusmanilor poporului. Printre acestia s-au aflat si trei titani ai literaturii romane, prezenti si astazi in programa scolara obligatorie cu operele lor. Este vorba de Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi si Camil Petrescu. Mihai Sadoveanu s-a vandut comunistilor, care il percepeau ca pe un bun sef de propaganda, pentru a-si pastra averea si pentru recunoastere. ,,Se gasea intr-o postura de semizeu al regimului comunist, omagiat, decorat, supraonorat, decretat oficial drept cel mai mare scriitor in viata, un bun al intregului popor si al blocului sovietic. Era rasplata liderilor Kremlinului pentru ca in anul 1945 in octombrie a scris actul sau de capitulare si tradare a poporului sau, despre care scrisese pagini extraordinare pina atunci”, scria Stelian Tanase despre destinul lui Sadoveanu in Epoca comunista. A continuat sa ridice osanale comunismului si prin romanul ideologic „Mitrea Cocor“. Mai mult decat atat, a colaborat la cel mai inalt nivel, sovietizand practic Romania, alaturi de alti intelectuali. A si condamnat oameni la moarte, dusmani ai noii sale doctrine ideologice. Si asta in noua sa calitate de presedinte al Adunarii Deputatilor din 5 decembrie 1946 pana in 24 februarie 1948, avand sinistra misiune de a desfinta cele doua camere si a forma Marea Adunare Nationala ca for legislativ. In noua sa calitate, dobandita dupa supunerea fata de regim, Sadoveanu a semnat decrete de pedeapsa cu moartea si a scos in afara legii Partidul National Taranist. ,,Atunci «s-a dat cu rusii», cu fortele de ocupatie, cu Armata rosie care tocmai se deda la violuri, la jafuri si ingenunchea Romania. A fost un colaborationist de cel mai inalt rang si a adus neumarate servicii sovieticilor si slugilor lor de la Bucuresti cautionandu-i prin prestigiul sau de mare scriitor, (si era), de scriitor national. Efectul dezertarii sale, al pactizarii cu ocupantul asupra societatii romanesti, a fost devastastator”, preciza scriitorul Stelian Tanase. Si a fost recompensat pe masura de regimul pe care il slujea. Devine reprezentantul culturii romanesti in toate forurile si primeste numeroase premii si distinctii. A si condamnat oameni la moarte, dusmani ai noii sale doctrine ideologice. Si asta in noua sa calitate de presedinte al Adunarii Deputatilor din 5 decembrie 1946 pana in 24 februarie 1948, avand sinistra misiune de a desfinta cele doua camere si a forma Marea Adunare Nationala ca for legislativ. In noua sa calitate, dobandita dupa supunerea fata de regim, Sadoveanu a semnat decrete de pedeapsa cu moartea si a scos in afara legii Partidul National Taranist. „Atunci «s-a dat cu rusii», cu fortele de ocupatie, cu Armata rosie care tocmai se deda la violuri, la jafuri si ingenunchea Romania. A fost un colaborationist de cel mai inalt rang si a adus neumarate servicii sovieticilor si slugilor lor de la Bucuresti cautionandu-i prin prestigiul sau de mare scriitor, (si era), de scriitor national. Efectul dezertarii sale, al pactizarii cu ocupantul asupra societatii romanesti, a fost devastastator”, preciza scriitorul Stelian Tanase. Si a fost recompensat pe masura de regimul pe care il slujea. Devine reprezentantul culturii romanesti in toate forurile si primeste numeroase premii si distinctii.

Asa a patit si Arghezi, care a avut chiar o tentativa de a scrie impotriva noului regim. Dupa anul 1947, nu mai putea scrie nicaieri, a ramas chiar si fara cartela la mancare. Opera sa este desfiintata in presa vremii. Bartolomeu Anania, in marturiile sale, il descrie intr-o mizerie cumplita, speriat de Securitate. ,,Traia greu, i se luase cartela de alimente si nu o data imi luam ratia de zahar de pe cartela mea si i-o duceam lui, ca sa aiba cu ce-si indulci copiii. (…). Situatia materiala a scriitorului insa continua sa devina din ce in ce mai precara. In gospodaria lor, principala sursa de hrana devenisera vreo cinci-sase capre, cu ai caror iezi ma jucam si eu, deseori, in iarba din livada”, scria Bartolomeu Anania in „Memorii”. Dupa 10 ani de indurat, Arghezi cedeaza insa si se arata dispus sa colaboreze cu regimul. Este reabilitat in anul 1954. Pretul este insa cunoscut. Inalta osanale noului regim. Incepe sa apara din nou si in presa. ,,1954 este anul reintegrarii lui Arghezi, fapt vizibil nu numai prin inmultirea prezentelor sale publicistice, ci si prin schimbarea registrului publicatiilor. De la ziare gata condamnate, „patate” politic ca si el, si de la prezente orale, reluate ulterior in publicatii marginale, Arghezi revine incet-incet in paginile ziarelor si revistelor de prim-plan”, scrie in Romania Literara, in numarul 29 din anul 2011, criticul si scriitorul Razvan Voncu. In schimbul osanalelor i a muncii de propaganda in favoare partidului, comuniştii îl recompensează pe Arghezii. Prietenul său Bartolomeu Anania vede cum, în doar 10 ani, situaţia poetului se schimbă, de la agonie la extaz, cel puţin din punct de vedere material. „La cererea lui, Guvernul ii pusese la dispozitie un spatios si splendid apartament la sosea – pe langa masina si sofer – iar el imi injura la ureche guvernul, care «traia numai din experiente nefericite pe spinarea bietilor cetateni». Poetul facuse concesii totale, incasa bani foarte multi si avea puternice si dramatice crize de constiinta; odata m-a luat de umeri si mi-a marturisit, cu buza tremuranda, ca-i vine sa se sinucida”, precizeaza Anania in ,,Memorii”. Cu toate acestea, osanalele curg, la fel si beneficiile. In anul 1955 a fost ales Membru al Academiei Romane, este declarat poet national si aniversarea de 85 de ani este transformata in sarbatoare nationala. La moarte, este inmormantat cu onoruri nationale.

Initiatorul romanului modern Camil Petrescu a fost si el unul dintre scriitori romani care nu au dorit sa plece in exil. Pentru a supravietui si mai ales in bune conditii a decis insa sa fraternizeze cu regimul. Nascut in anul 1894, la instaurarea regimului comunist Camil Petrescu era un scriitor consacrat, acel formator de opinie de care se temeau atat de mult tovarasii si pe care incercau sa-l ingenuncheze. In anul 1930, Camil Petrescu publica „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, dupa care, in anul 1933, ,,Patul lui Procust”, doua romane de succes si care revolutionasera literatura romana. Din cauza simpatiilor sale de dreapta, era cat pe ce sa fie repudiat de regimul communist. Acest lucru nu se petrece insa, deoarece Camil Petrescu colaboreaza cu socialistii. Devine o particica din masina de propaganda. Scrie „Un om intre oameni”, despre viata lui Nicolae Balcescu, dar cu puternice tente ideologice comuniste. Nu apuca sa-l termine, dar despre incercarea lui Camil Petrescu, criticul literar Ion Negoitescu, spune ca este ,,o intreprindere jalnica”.

Pentru activitatea sa propagandistica in slujba noului regim, Camil Petrescu este recompensat cu un loc in Academia Romana, dar si cu beneficii de ordin material. Nu apuca sa se bucure foarte mult de noile beneficii. Moare in anul 1957. La scurt timp dupa instalarea regimului comunist, organele statului au inceput un demers de „epurare” a tot ceea ce insemna tiparitura, de la ziare si reviste, la imagini si carti care, in opinia cenzorilor desemnati in acest sens, ar fi putut incita impotriva regimului, impotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. Potrivit unui articol publicat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc, erau interzise si publicatiile care ar fi prezentat manifestari ale „dusmanului de clasa” si care popularizau actele artistice si stiintifice „imperialiste”. Scriitori contemporani care indrazneau sa surprinda, in operele lor, realitatea politica si sociala din Romania comunista, dar si autori intrati in eternitate, ale caror scrieri nu rezonau cu doctrinele de partid. Cu totii au fost victimele comunismului, organele statului de la acea vreme ingrijindu-se ca toti autorii sau titlurile „periculoase“ pentru sistem sa fie scoase de pe raft sau sa nici nu apuce sa vada lumina tiparului. In acest sens, „in anul 1954, prin Hotararea Consiliului de Ministri din 23 februarie, Directia Generala a Presei si Tipariturilor capata noi atributii: exercitarea controlului asupra continutului ziarelor, exercitarea controlului asupra continutului cartilor, exercitarea controlului asupra emisiunilor posturilor de radio, exercitarea controlului asupra filmelor si productiilor teatrale, autorizarea importului si exportului tuturor materialelor ce intrau in sfera sa de control, organizarea de scoli si cursuri pentru pregatirea cadrelor necesare institutiei”, se precizeaza in documentul IICCMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc).

Maresalul Ion Antonescu, tradat de Rege. Tradarea de care a avut parte comandantul Armatei Romane din cel de-al Doilea Razboi Mondial poate fi privita si ca o capitulare a Regelui Mihai I. Actul de abdicare de la 23 August 1944, asumat direct de Regele Mihai, a avut consecinte grave: 130.000 de soldati romani prizonieri, 20.000 de romani si alti 72.000 de romani de origine germana deportati, pierderea a 50% din totalul de 19 divizii, pierderea libertatii si bolsevizarea cu forta. Ion Antonescu a fost arestat si predat sovieticilor la 1 septembrie 1944. A fost detinut timp de aproape doi ani in Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, dupa care a fost readus in tara pentru a fi judecat. Condamnat la moarte la 17 mai 1946 de Tribunalul Poporului din Bucuresti, a fost executat prin impuscare la Jilava la 1 iunie 1946.

Fruntasul comunist Emil Botnaras (n. 10 februarie 1904, satul Iaslovat, Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria – d. 24 ianuarie 1976, Bucuresti), a avut o viata tumultoasa, sub semnul tradarii: devenit locotenent de artilerie, s-a lansat intr-o aventura amoroasa cu sotia unui superior, compromitandu-si cariera si fiind transferat intr-o garnizoana basarabeana, unde a fost contactat si convins sa devina spion sovietic. In anul 1932 Botnaras dezerteaza si se refugiaza in Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, frecventand Scoala superioara a serviciilor speciale sovietice de la Moscova. A revenit in Romania ilegal, fiind recunoscut in tren si denuntat de unul dintre fostii sai colegi de scoala. In mai 1935 a fost condamnat la 10 ani de munca silnica pentru dezertare in timp de pace, sustragere de acte oficiale si crime impotriva sigurantei statului. Dupa rejudecarea procesului, i s-a redus condamnarea la numai cinci ani de inchisoare si executandu-si pedeapsa la Aiud, Galati, Brasov, Doftana si Caransebes. La Doftana s-a imprietenit cu Gheorghiu-Dej , iar in anul 1940 a devenit membru al Partidului Comunist Roman. Aflat in inchisoarea de la Brasov, Bodnaraa afla ca a pierdut cetatenia romana, pentru ca a ocupat functii publice in Uniunea Sovietica. In inchisoarea Brasov a obtinut cetatenia Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste printr-o comunicare oficiala facuta de ambasada … Dupa executarea pedepsei si-a reluat activitatea de spionaj si s-a ocupat de organizarea unor unitati paramilitare clandestine, coordonand sabotarea frontului de la poarta Iasului in timpul ofensivei sovietice din anul 1944 si implicandu-se direct in operatiunea de destituire si condamnare a maresalului Ion Antonescu de catre Regele Mihai. In perioada consolidarii regimului comunist in Romania, Botnaras a devenit un loial sustinator al lui Nicolae Ceausescu si unul din cei mai influenti membri ai elitei comuniste, acordandu-i-se inalte onoruri si medalii. A murit in plina glorie si i s-a dedica si un bust, plasat in fata Caminului Cultural din comuna Milisauti, Suceava.

Pe fondul furnizarii de informatii sovieticilor, Ioan Mihai Pacepa (n. 1928) a devenit sef adjunct al Departamentului de Informatii Externe a Romaniei comuniste si mai apoi, consilier personal al lui Nicolae Ceausescu, pe care l-a tradat, cerand azil politic in Statele Unite ale Americii, in anul 1978, dedicandu-se spionajului impotriva blocului sovietic. Intr-un comunicat oficial, purtatorul de cuvant al Guvernului american a calificat activitatea lui Pacepa drept „o importanta si unica contributie adusa Statelor Unite”.

-VA URMA-