Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Monahismul, Politica-economica si Securitatea

Justinian Marina (n. 22 februarie 1901 – d. 26 martie 1977), a fost al III-lea patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane. Patriarhul s-a dovedit a avea o intuitie extraordinara, intelegand repede ca regimul comunist este pregatit sa ramana la putere timp indelungat, iar ajutorul occidental pentru Romania urmeaza a se rezuma doar la actiuni propagandistice lipsite de consistenta.

Din acest motiv, el a acceptat jocul impus de regimul comunist, insa cu scopul de a-l influenta si deturna. Patriarhul s-a folosit in atingerea scopurilor sale de diversele portite legislative, de o anumita prudenţă a comunistilor in chestiunile religioase, cauzata de dorinta acestora de a nu genera conflicte inutile intr-un domeniu adesea de necontrolat, dar si printr-o interpretare originala a discursului ideologic comunist.

Concret, in cazul monahismului, patriarhul s-a folosit de obsedanta tema comunista a omului activ, „productiv“, pentru a-i asigura pe noii lideri ai Romaniei ca vietuitorii din manastiri nu vor mai fi personajele inactive, reflexive, inutile societatii, pe care propaganda comunista le denunta in mod obsesiv, ci persoane care se incadreaza disciplinat „in campul muncii“. Astfel, au fost înfiintate celebrele ateliere din manastiri, care au fost denuntate de nestiutori sau rauvoitori drept o distrugere a monahismului ortodox. De fapt, dincolo de poleiala discursului oficial, patriarhul Justinian punea in aplicare planuri interbelice de reorganizare a monahismului, care prevedeau o imbinare a rugaciunii cu munca, aceasta urmand a fi mai bine organizata. De altfel, oricine citeste regulamentul vietii monahale elaborat in vremea patriarhului Justinian poate observa primatul rugaciunii, al spiritualitatii, in viata manastirilor din Romania.

Pe de alta parte, crearea acestor ateliere a fost o necesitate pragmatica, deoarece manastirile fusesera vaduvite de majoritatea resurselor de subzistenta. Prin limitarea resurselor manastirilor, regimul comunist spera ca o parte importanta din calugari sa renunte la viata monahala. Insa, printr-o politica economica bine chibzuita, patriarhul Justinian nu numai ca a mentinut pe toti monahii in manastiri, dar, din contra, numarul acestora a crescut considerabil, de la aproximativ 4.000 de vietuitori in anul 1938, la peste 6.000 in anul 1958.

Stilul comunist de a discuta toate chestiunile in alb sau negru i-a facut in acei ani pe multi dintre romani sa-si puna problema sensului existentei proprii in termeni radicali. Pentru cei iubitori de Dumnezeu si pentru care lumea propusa de comunisti nu avea nici un sens, calea manastirii a devenit singura acceptabila. Prin clivajele propuse, comunismul i-a facut pe multi „caldicei“ sa mearga pana la capat. Cei care intra in monahism dupa anul 1948 sunt in majoritatea lor persoane cu vocatie, care nu cauta doar un refugiu de moment. Foarte multi dintre acestia sunt intelectuali de calibru, care dau o noua stralucire monahismului romanesc.

La aceasta ridicare intelectuala a monahismului romanesc a contribuit din plin patriarhul Justinian, prin grija sa ca toti monahii sa devina stiutori de carte si sa urmeze scoli cat mai inalte. Acest lucru se incadra in vastul program educational al patriarhului, prin care urmarea formarea unui cler si cin monahal capabil sa faca fata oricaror presiuni propagandistice din partea regimului si care sa tina credinciosii aproape de biserica.

Toata aceasta dezvoltare remarcabila a fost posibila si datorita focalizarii regimului pe alte chestiuni, considerate prioritare. In momentul cand toate celelelate structuri ale „lumii vechi“ au fost distruse, comunistii se trezesc cu o biserica ortodoxa plina de vitalitate, catre care se indreapta privirile majoritatii celor care nu accepta ideologia atee.

In mod evident, manastirile nu au scapat vreun moment de vigilenta organelor de represiune comuniste (Securitatea). Insa, modul in care acestea au fost privite a variat de-a lungul timpului. Initial, problema manastirilor a fost legata de cea a miscarii de rezistenta armata anticomunista. Multe schituri izolate au devenit locuri de refugiu pentru gruparile armate din munti, iar unii monahi au sprijinit moral sau cu alimente si haine pe acesti luptatori. De aceea, primele arestari din randurile monahilor au fost justificate prin implicarea acestora in asemena actiuni de sprijin. Unele au avut o baza reala, insa multe arestari s-au produs din cauza strategiei Securitatii de a aresta mai multi pentru a fi sigura ca a prins si pe cel vinovat. Tot in acesta perioada se fac primele planuri de desfiintare a unor schituri si manastiri, insa scopul nu era unul deschis antireligios, ci parte a tacticii de lupta impotriva gruparilor din munti, majoritatea acestor lacase aflandu-se in zone greu accesibile care nu puteau fi controlate de trupele de Securitate.

Cu totul altfel se pune problema incepand din anul 1955. Cu putin timp inainte, in Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste fusese declansat un nou val de persecutii religioase, al carui scop era transformarea Uniunii Sovietice intr-un stat pe deplin ateu pana in anul 1967, cand se aniversau 50 de ani de la declansarea Revolutiei bolsevice. „Ascutirea“ conflictului ideologic dintre materialismul dialectic si religie a avut ecouri certe si in Romania, unde ideologii locali intensifica campaniile ateiste care pana atunci nu avusesera amploarea celor din alte tari ale blocului sovietic. Pe de alta parte, in acest an se consuma evenimentele legate de Manastirea Vladimiresti din judetul Galati.

Nu toti cei din Biserica erau de acord cu tactica prudenta a patriarhului Justinian, cerand o denuntare deschisa a diverselor sicane pe care regimul le facea Bisericii si libertatii de credinta. Cea mai radicala opinie in aceasta privinta a avut-o episcopul Nicolae Popovici al Oradiei. Inspirati de ideile acestuia, cei de la Manastirea Vladimiresti au inceput sa vorbeasca deschis despre limitarea libertatii religioase in Romania comunista. Evident ca acest lucru nu a convenit deloc regimului, care a facut presiuni asupra patriarhului, ca sa rezolve problema. PF Justinian, pe de o parte a amanat cat a putut orice masura de pedepsire a celor din manastire insa, pe de alta parte, a cautat pe toate caile sa-i convinga ca o asemenea cale, in contextul istoric de atunci, aduce mai multe prejudicii Bisericii. In cele din urma, puterea politica, nerabdatoare, ia problema in propriile maini si aresteaza, intr-o prima faza, pe cei considerati principali vinovati, iar, mai tarziu, tot soborul.

Acest eveniment a avut drept consecinta lucrul de care se temea cel mai mult patriarhul: focalizarea atentiei regimului asupra Bisericii in general si a monahismului in special. Din acest moment, regimul nu mai considera ca problemele monahismului sunt doar cativa monahi izolaţi, ci exista o problema sistemica care trebuie rezolvata structural. Din anul 1955 dateaza primele proiecte de stopare a dezvoltarii monahismului prin mijloace economice (falimentarea atelierelor manastiresti), administrative (limitarea posibilitatilor de intrare in monahism), represive (urmarirea si arestarea monahilor cu activitate ostila regimului) si propaganda impotriva religiei si a vietii monahale. Patriarhul a trebuit sa faca uz de toata influenta lui pentru a inchide „problema monahala“ doar la nivelul Manastirii Vladimiresti si, pentru moment, parea ca a reusit. Insa un eveniment extern a bulversat din nou fragilul echilibru stabilit intre Stat si Biserica: Revolutia maghiara.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*