Guvernarea Globala – Istorie si Apocalipsa

Trecutul este intotdeauna prezent. La prabusirea comunismului, in anul 1989, alternativa era capitalismul. Insa daca si acesta se va prabusi, ce alternativă mai are guvernarea?

Aceasta este o intrebare asupra careia merita sa reflectam cu seriozitate. Lipsa solutiilor politice pentru criza economica actuala, accentuata de dezacordurile politice acute din Statele Unite si de sovaiala politica din Europa si Japonia, plaseaza colapsul virtual al capitalismului in sfera plauzibilului.

Pe langa recesiunea economica prelungita, o inlantuire de provocari majore ameninta insusi fundamentul care sta la baza capitalismului pietei libere: deficitele bugetare nesustenabile, profiturile corporative tot mai ridicate in timp ce salariile stagneaza, accentuarea constanta a inegalitatii si a saraciei; cererea mica de consum cauzata de datoriile excesive si de gradul ridicat de somaj, o economie globala necontrolata, care restrange beneficiile in jurul marilor companii si globalizeaza riscurile.

In Atatele Unite ale Americii, criza economica este cea mai severa criza de dupa Marea Depresiune din anii ’30.

Iar ceea ce da de gandit, dupa cum a subliniat in repetate randuri si laureatul premiului Nobel Paul Krugman, este faptul ca ceea ce a pus capat Depresiunii nu a fost decat cheltuiala publica enorma din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. In Statele Unite ale Americii insa, o asemenea cheltuiala publica uriasa, pe care o promoveaza ca solutie Krugman si keynesienii este greu de realizat din pricina deficitelor bugetare in crestere si din pricina opozitiei inversunate atat a partizanilor mentinerii sub control a bugetului federal, in special prin limitarea cheltuielilor guvernamentale, cat si a activistilor, care propun scaderea taxelor guvernamentale.

Vital de inteles este faptul ca datoriile nationale acumulate de Statele Unite ale Americii sunt ancorate in promisiunile nefondate ale unui stat modern al bunastarii. Aceste promisiuni au fost facute in urma Marii Depresiuni si a celui de-al Doilea Razboi Mondial, ca o reactie defensiva in fata ororilor nazismului si a perspectivei comuniste. Uniunea Europeana si organizatiile internationale construite pe model american (NATO, ONU si FMI) au fost, de asemenea, concepute ca bariere in calea amenintarilor totalitare.

Istoria care deschide ochii

„Gratie unei jumatati de secol de prosperitate si siguranta, noi, cei din Occident, am uitat traumele politice si sociale ale insecuritatii maselor. Si astfel am uitat si motivul pentru care am mostenit atat acele state ale bunastarii, cat si cauzele instituirii lor“, scrie in cartea sa, Reappraisals: Reflections on the Forgotten Twentieth Century (Reflectii asupra unui secol XX uitat. Reevaluari), istoricul Tony Judt, castigator al premiului Pulitzer. Aceasta amnezie cu adevarat periculoasa pare ilustrata perfect de afirmatiile superficiale facute de unii economisti de seama, printre care si Ben Bernanke, inainte de dezastrul financiar din anul 2008, afirmatii conform carora ciclurile economice severe au fost imblanzite, constituind doar o relicva a trecutului.

Daca severitatea crizei financiare din anul 2008 a demascat naivitatea afirmatiilor respective, atunci ar trebui, de asemenea, sa ne deschida ochii in fata convingerii infatuate ca fortele spirituale primare – forte care au declansat intotdeauna catastrofe sociale si economice – au fost imblanzite. Fortele demonice mitice, asa cum a avertizat Ernst Cassirer in zorii nazismului, nu au fost cu adevarat infrante si nici aduse sub control. Ne pandesc in permanenta din intuneric, asteptand rabdatoare o ocazie prielnica.

Negresit, intreaga aglomerare de resentimente, ura, paranoia, fantezii milenariste si conspiratii demonologice pe care nazistii le-au ingramadit intr-o ideologie totalitară virulenta se afla inca printre noi, mustind in fiecare cotlon intunecat al Internetului. Sumbra revelatie a ascensiunii prezente a populistilor de dreapta demonstreaza ca acest conglomerat se strecoara acum prin crapaturile tot mai mari ale zidurilor edificiului pietei libere. Cu toate acestea, modul in care intelegem epitete ca „neo-nazist“, „neo-fascist“, „irational“, „extremisti de dreapta“ si multe altele, folosite pentru a oferi o descriere a acestor forte si patimi, demonstreaza ca perceptia noastra vizavi de realitatea respectiva este vaga si nesabuita.

Avem de-a face cu un adevarat infern primitiv si demonic, care nu reprezinta nici pe departe o fantezie a celor invinsi pe frontul economic sau a sarlatanilor din cercurile academice, ci o realitate. Iar supravietuirea de-a lungul secolelor a acestui tip de realism primitiv, magic si conspirativ si a sinistrei sale capacitati de a lua o forma ideologica concreta si dimensiuni mesianice intr-un moment de criza sociala severa ar trebui sa ne avertizeze cu privire la fortele cu care ne confruntam.

Orice autoritate si judecata omeneasca se dovedesc rapid neputincioase in fata acestor forte demonico-magice.

Merita reamintit, probabil, faptul ca si rationalismul grec a fost inabusit in cele din urma de cultele magico-mistice populare care au inundat la un moment dat civilizatia greco-romana. Aceste culte nu au coplesit pur si simplu rationalismul grec, ci l-au absorbit si l-au transformat, pentru a da nastere diferitelor curente care formeaza traditia oculta occidentala: gnosticismul, neoplatonismul, cabala si ermetismul.

In mod semnificativ, atat in cazul civilizatiei grecesti, cat si al celei romane, inflorirea dimensiunii oculte s-a produs pe fundalul unor crize sociale si economice. In mod similar, colapsul lumii medievale a fost acompaniat de o redesteptare a magicului ermetic si a ocultului in timpul Renasterii.

Si din nou, spre finalul secolului al XVIII-lea, cand ordinea latifundiara europeana a fost spulberata de aparitia capitalismului industrial si a urbanizarii, ocultul s-a bucurat de o puternica redesteptare, mai ales in Germania, unde a lasat o amprenta puternica asupra romantismului german, a idealismului si a ideologiei nationaliste a miscarii populiste germane volkisch. Aproape neperceputa la momentul respectiv, amenintarea acestor forte oculte a devenit extrem de evidenta odata cu ascensiunea nazista.

Imediat dupa prima victorie electorala a lui Adolf Hitler in anul 1930, Thomas Mann a transmis o avertizare cu privire la posibilele „surse spirituale de sprijin“ din care s-ar fi putut inspira nazismul. Intr-adevar, in Mein Kampf, Hitler Insusi afirma ca „orice forma de violenta care nu izvoraste dintr-o baza spirituala ferma va fi ezitanta si incerta”. Iar discursurile sale abundau in aluzii si metafore ale renasterii si eliberarii nationale, ale reconcilierii si unitatii si in rugaminti staruitoare catre Cel Atotputernic.

Mai mult ca sigur, increderea in sine de care a dat dovada Hitler a fost ancorata in convingerea sa obsesiva ca a fost ales in mod providential pentru a salva Germania. Benito Mussolini a dat dovada de acelasi tip de spiritualitate, dupa cum a afirmat el insusi in Doctrina fascismului: „Fascismul constituie o conceptie religioasa a vietii … care transcende orice persoana si care o ridica pe aceasta la statutul de membru initiat al unei societati spirituale. “

Pe de alta parte, spiritualitatea politica sau seculara a lui Mussolini si a lui Hitler nu a fost deloc originala. Desi fascismul si nazismul au fost rezultatul Primului Razboi Mondial, ingredientele de baza au fost zamislite inca de pe vremea Revolutiei Franceze. Nationalismul si democratia populara fusesera sacralizate cu mult timp inainte si impodobite cu o multime de ritualuri, festivaluri, mituri si simboluri.

Notiunea mesianica a unui fuhrer al germanilor, care sta sa vina, fusese modelata cu mult timp inainte ca acest rol sa ii fie atribuit lui Hitler. Polemica viscerala si extrem de raspandita impotriva dezacordurilor si tensiunilor generate de democratia parlamentara liberala si de capitalismul industrial, inclusiv curentul antisemit, l-au precedat pe Hitler. De asemenea, cu mult inainte de zamislirea si patrunderea acestor antecedente istorice, a existat o dorinta arzatoare pentru o unitate nationala mistica, pentru o societate radicala noua si armonioasa.

Notiunea mesianica a unui fuhrer al germanilor, care sta sa vina, fusese modelata cu mult timp inainte ca acest rol sa ii fie atribuit lui Hitler.

In ciuda acestor antecedente istorice, catastrofa germana nu a fost inevitabila. Insa, in urma Primului Razboi Mondial si a Marii Depresiuni, sub presiunea unei crize sociale si economice extreme care a dat nastere unei dorinte arzatoare de salvare, aceste antecedente au format combinatii ideologice noi si si-au asumat forme dintre cele mai convingatoare, atat politice, cat si spirituale. Neintelegerea dimensiunii profund spirituale a crizei germane, indeosebi a „surselor spirituale de sprijin“ din care se inspirase nazismul, a pecetluit soarta Germaniei. Incapabil sa distinga intre divin si demonic, spirite bune si rele, adevaratul Mesia si cel fals, poporul german s-a lasat sedus de „pretentia lui Hitler ca intruchipeaza salvatorul providential“.

Fritz Stern, subliniaza urmatoarele: „Invocarile sale religioase raspundeau unei societati care, de-a lungul mai multor generatii, fusese martora impletirii dintre divin si secular”. De asemenea, Stern a mai observat modul in care „secularizarea silentioasa“, indeosebi cea a Germaniei protestante, a promovat sacralizarea natiunii, a statului si a politicii, lasand in urma un vid neconstientizat care le-a dat pseudo-religiilor ocazia perfecta sa infloreasca.

Trecutul este intotdeauna prezent

Un vid similar exista si in Occidentul de astazi. Pe de o parte, un crestinism protestant din ce in ce mai liberal si mai regresiv a creat un vid spiritual umplut cu pseudo-evanghelii, sarlatani religiosi, spiritualitate magica, superstitii organizate pe Internet si culturi conspirative ale absurdului.

Pe de alta parte, desi catolicismul a rezistat eroic in fata valului secular, ca biserica de stat cu rol esential in formarea civilizatiei occidentale, el este totusi implicat in mod congenital si istoric in confuzia care se face intre divin si secular, intre politic si religios – confuzie in jurul careia graviteaza deformarile spirituale sau religiile seculare, cum ar fi fascismul sau comunismul.

Nu putem uita ca libertatile moderne, fie ele religioase, economice, politice sau individuale, au fost elaborate tocmai ca o riposta fata de autoritarismul unui stat bisericesc medieval si fata de patima sa pentru unitate, care continea in sine toate ingredientele totalitarismului modern.

Acest ultim aspect esential trebuie tinut minte cand evaluam rolul influent si laudabil pe care catolicismul l-a jucat in dezbaterea globala cu privire la justitia sociala si economica. Intr-adevar, ca urmare a crizei financiare din anul 2008, Vaticanul si-a inaintat invataturile etice ca antidot al unui capitalism scapat de sub control. Iar in enciclica Caritas in Veritate (2009), Papa Benedict al XVI-lea a criticat cu asprime caracterul malefic al capitalismului global si a solicitat infiintarea unei „adevarate autoritati politice mondiale“ care sa puna capat acestui capitalism neinfranat. Referindu-se la impersonalitatea si vacuitatea morala a globalizarii, papa a facut de asemenea apel la „un proces de integrare mondiala deschis catre transcendenta“.

De altfel, in cartea Making Globalization Good: The Moral Challenges of Global Capitalism (Facand Globalizarea Bine: Provocarile morale ale Capitalismului Global), scrisa de John H. Dunning, renumitul savant international, economisti emeriti (de exemplu Joseph Stiglitz si Jonathan Sacks), politicieni si directori de companii sprijina critica morala catolica adusa capitalismului global. Toti acestia nu doar ca fac apel la o noua „ecologie morala“, care este mai responsabila si mai inclusivista, ci sustin de asemenea ca forta colectiva a religiilor mondiale poate fi valorificata pentru a obtine o etica globala integrata si echilibrata.

De la un capitalism pe moarte la o autoritate politica globala

Critica morala a capitalismului se dovedeste a fi una universala, din moment ce constituie obiectul activitatii atat pentru cei de stanga, cat si pentru anarhisti, islamisti si majoritatea celor din lumea aflata in dezvoltare. Capitalismul devine, astfel, extrem de vulnerabil. La urma urmelor, nu si-a dezvoltat niciodata propriul limbaj prin care sa se autojustifice.

A reusit sa le supravietuiasca oponentilor sai ideologici in primul rand pentru ca a avut succes. In absenta acestui succes sau dupa zguduirea unei crize economice globale, anticapitalismul poate oferi cu usurinta un punct de sprijin pentru convergenta de interese, mobilizarea pasiunilor si crearea „autoritatii politice mondiale adevarate“ propuse de papa.

Pe de alta parte, trebuie sa ne amintim cum critica pe care Reforma Protestanta a adus-o absolutismului religios, pluralismului pietei libere si democratiei liberale a reprezentat, intr-o oarecare masura, o reactie spirituala fata de predilectia umana de a-si asuma rolul lui Dumnezeu, in incercarea de a depasi limitele cunoasterii si puterii proprii.

Pur si simplu nu dispunem de capacitatea de a coordona lucrurile cu o amploare prea mare. Proiectele absolute si solutiile supreme apartin escatonului, lui Mesia care urmeaza sa vina. Pavel insusi surprinde acest gand atunci cand spune: „cunoastem in parte si proorocim in parte, dar cand va veni ce este desavarsit, acest «in parte» se va sfarsi“ (1 Corinteni 13:9- 10).

Sau, mai simplu, in conformitate cu finitudinea umana, toate proiectele sociale, politice si economice trebuie sa fie partiale si provizorii si „mentinute flexibile si supuse in mod constant revizuirii si reinnoirii, in lumina experientei politice percepute dintr-o perspectiva escatologica“.

Fortele irationale“ au totusi un nume

Aceasta nevoie de a revizui constant marile proiecte ale gandirii umane capata si mai mult sens in contextul revelatiei apocaliptice a „sarpelui cel vechi, numit diavolul si Satana, acela care insala intreaga lume“ (Apocalipsa 12:9), care Il imita pe Dumnezeu sau se preface „intr-un inger de lumina“ (2 Corinteni 11:14). Din punct de vedere istoric, aceasta mitomanie satanica devine palpabila prin intermediul asa-numitelor forte irationale, a spiritualitatii lor inselatoare, a realismului magic conspirativ si mai ales a infioratoarei lor capacitati de a-si asuma o forma ideologica concreta si dimensiuni mesianice intr-un timp de criza sociala si economica severa.

In plus, mitomania satanica constituie cheia esentei demonice care a facut ca fascismul, comunismul si nazismul sa fie atat de seducatoare, distructive si absolut diabolice. Eric Voegelin, unul dintre cei mai de seama cercetatori politici si un supravietuitor al regimului nazist, subliniaza urmatoarele: „Cand se ia in considerare national-socialismul din punct de vedere religios trebuie sa se plece de la premisa ca exista rau in lume, si, inca si mai mult, ca acel rau nu este doar un mod deficient de a fi, un element negativ, ci si o substanta reala si o forta eficienta in lume. Rezistenta impotriva unei substante satanice care nu este doar moral, ci si religios malefica poate fi derivata doar dintr-o forta religioasa a binelui, la fel de puternica.Nu se poate lupta impotriva unei forte satanice recurgand doar la moralitate si umanitate”.

Nu se poate lupta impotriva unei forte satanice recurgand doar la moralitate si umanitate.“

Leszek Kolakowski, fost filosof marxist catolic, exilat din Polonia sa natala, autor al magistralei lucrari Principalele curente ale marxismului, a accentuat aceeasi idee: „Diavolul face parte din experienta noastra. Generatia noastra a vazut destul [rau] pentru ca acest mesaj sa fie luat foarte in serios. Raul, dupa parerea mea, nu este intamplator, nu inseamna absenta, deformarea sau nimicirea virtutii (sau orice alt lucru la care ne-am putea gandi ca opus al sau), ci este un fapt incapatanat si imposibil de rascumparat. “

Desigur, elita intelectuala a societatii seculare nu ii invoca vreodata pe Dumnezeu sau pe diavol in vederea stabilirii vreunui diagnostic. Si totusi, Hobbes si Locke – fundatori ai traditiei liberale americane – au folosit imagini apocaliptice si i-au invocat pe Dumnezeu si pe diavol pentru a demasca mandria spirituala si pasiunile egocentrice din spatele teologiei politice a timpului lor. De fapt, aceasta perspectiva apocaliptica acuta asupra caracterului irepresibil si asupra tendintei de autodivinizare a mandriei au jucat un rol constitutiv in dezvoltarea ideilor despre libertate si pluralism politic in inima traditiei liberale anglo-americane.

Daca motivul principal al separarii puterilor a fost acela de a reprima patimile egocentrice primare, inseamna ca separarea bisericii de stat a cautat sa le refuze acestor patimi pretentia de aprobare divina sau sa le inlature masca spirituala sub care se ascundeau. De asemenea, dupa cum a demonstrat Albert O. Hirschman, nasterea si dezvoltarea capitalismului a atras dupa sine domesticirea mandriei si dorinta aristocratica de onoare si glorie militara.

Se pare ca, atat in plan politic, cat si economic, pluralismul traditiei liberale anglo-americane a fost influentat de o incursiune morala si psihologica in problema patimilor primare, in special a mandriei, a carei sursa era considerata a fi diavolul. In mod cu totul regretabil, complexul context apocaliptic protestant a fost trecut cu vederea si neapreciat la adevarata sa valoare. Iar acest lucru lasa traditia liberala anglo-americana intr-un dezavantaj serios fata de oponentii sai ideologici moralizatori si religiosi.

Fascism, comunism si autoritate politica globala – exista vreo legatura ?

Criza financiara a anului 2008 a pus la grea incercare capitalismul anglo-american; iar juriul nu si-a dezvaluit inca verdictul. Cu toate acestea, criticile morale aduse capitalismului global dau dovada de o amnezie istorica si de un astigmatism spiritual profund tulburator. Ceea ce se uita este faptul ca, pe cand acestea erau inca de domeniul viitorului, inainte ca fascismul si nazismul sa fie dezonorate prin crimele lor diabolice, iar comunismul prin esecul sau distopic, viziunile lor comunitare si inclusiviste erau percepute ca antidoturi morale fata de raul capitalismului si al democratiei liberale.

Cu alte cuvinte, nu suntem si noi la fel de amagiti in viziunile noastre asupra unei ordini morale globale ? Avertizarea apocaliptica conform careia „Satana se preface intr-un inger de lumina“ (2 Corinteni 11:14) ar trebui sa ne puna in garda fata de pericolul omniprezent al mascaradei satanice. Intr-adevar, rezultatele diabolice ale unor eforturi morale din trecut de a solutiona contradictiile capitalismului ar trebui sa ne deschida ochii asupra riscurilor „solutiilor morale globale“.

Raul capitalismului poate fi atenuat, Insa niciodata eliminat. Iar pentru solutia finala, mai bine sa Il asteptam pe Rascumparatorul divin decat sa ne permitem a ne asuma de unii singuri rolul unui dumnezeu global.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*