Despre Politicile Agrare – Episodul 1

Politica agricola poate fi definita ca o interventie publica in sectorul agricol. Notiunea de interventie publica este inteleasa aici intr-un sens larg: se refera la actiunile desfasurate de stat in structurile sale centralizate, pe de o parte, si la toate nivelurile de descentralizare, pe de alta parte, precum si la actiunile publice menite sa ghideze si sa coordoneze comportamentul actorilor privati.

Exista multe tipuri de politici agricole in lume, deoarece fiecare tara are dreptul de a legifera in mod autonom, dar in cazul Europei au reglementari comune pe care le impartasesc in intreaga Uniune Europeana, iar in America Latina si in alte tari reforma agrara este modelul de urmat.

Politica agricola comuna (PAC) este o politica pusa in aplicare in intreaga Uniune Europeana

Initial, aceasta s-a bazat in principal pe controlul preturilor si subventii, care vizeaza modernizarea si dezvoltarea agriculturii. Acesta este pus in aplicare de Directia Generala de Agricultura si Dezvoltare Rurala a Comisiei Europene.

O reforma agrara este o reforma care ofera pamant taranilor care il cultiva, confiscandu-l de la proprietarii sai. Scopul sau este de a redistribui terenurile agricole. Reforma funciara poate include, de asemenea, masuri de creditare, formare, consolidare funciara.

In lumea moderna, mostenitorii colonialismului si revolutiei industriale, au aparut peste tot in lume: Uruguay, Revolutia Mexicana, China comunista, Bolivia, Peru, Zimbabwe si Namibia. Ei sunt parti interesate in luptele de decolonizare si in programele pentru socialism in Africa si in lumea araba.

Este adesea unul dintre punctele importante ale programelor revolutionare ale tarilor sarace, cu o majoritate agricola.

Majoritatea tarilor comuniste au efectuat o reforma agrara (blocul sovietic, Venezuela, Cuba, care a realizat una dintre cele mai complete reforme agrare din America Latina). Pe de alta parte, obiectivele egalitare si non-autoritare ale miscarii non-violente (Gandhi, Vinoba Bhave) din India au condus la o reforma funciara majora si originala, pe o baza egalitara si voluntara.

Dupa al doilea razboi mondial, reformele funciare au fost, de asemenea, un pas important pentru economia tarilor din lumea a treia din Asia: Taiwan, Coreea de Sud, Malaezia.

Europa: Creata in anul 1957 si infiintata in anul 1962, politica agricola comuna (PAC) este un acord al diferitelor tari ale Uniunii Europene al carui obiectiv este de a garanta o aprovizionare cu alimente pentru populatii si de a garanta un venit acceptabil pentru agricultori.

In anul 1957 s-a nascut Pac, in timpul Tratatului de la Roma, care a vazut crearea Uniunii Europene. A fost infiintata cativa ani mai tarziu, in anul 1962. La sfarsitul razboiului, agricultura europeana este paralizata. Franta, fiind una dintre cele mai devastate tari, nu face exceptie, dimpotriva. Cu toate acestea, intr-un context economic delicat, populatiile trebuie hranite. Din aceasta observatie s-a nascut politica agricola comuna.

Obiectivul sau principal este de a furniza alimente populatiei la preturi accesibile si, in același timp, de a oferi veniturile potrivite pentru fermieri. Pac se bazeaza pe doua principii fundamentale: controlul preturilor si finantarea fermierilor.

Cresterea productivitatii agriculturii prin dezvoltarea progresului tehnologic, asigurarea dezvoltarii rationale a productiei agricole si utilizarea optima a factorilor de productie, in special a fortei de munca;

Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populatia agricola, inclusiv prin cresterea veniturilor individuale ale celor care lucreaza in agricultura;

– Stabilirea pietelor,

– Garantarea garantiei de aprovizionare,

– Asigurarea unor preturi rezonabile.

Aceste obiective trebuie indeplinite cu respect pentru mediu, producand o alimentatie de calitate si sanatoasa si, din anul 1999, contribuind la dezvoltarea rurala.

In fiecare an, toate tarile Uniunii Europene aduc o contributie bazata pe bogatia lor. In prezent, acest buget este cel mai mare din Uniunea Europeana, cu 58 de miliarde de euro pe an (aproape jumatate din bugetul total).

Acesti bani sunt apoi redistribuiti statelor care ii folosesc pentru a returna ajutorul financiar fermierilor in conformitate cu diverse criterii, inclusiv dimensiunea fermei si respectarea instructiunilor Pac.

O noua versiune a Pac a fost lansata in anul 2014, pana in anul 2020. La sfarsitul anului 2013, cadrul bugetar convenit de diferitele tari europene se va incheia.

Unul dintre obiectivele noului Pac va fi acela de a lua in considerare noile probleme cu care se confrunta societatile, ar fi schimbarile climatice. Aceasta va viza, de asemenea, o distributie mai echitabila a sprijinului financiar atat la nivel national, cat si la nivelul UE, in timp ce obiectivele din anul 1957 continua sa fie indeplinite.

In mod evident, politica agricola comuna nu este unanima si critica atat tarile care fac obiectul acesteia, cat si tarile din afara UE.

Initial, Pac este acuzat de promovarea productivismului, uitand chiar aspectul de mediu. In aceeasi ordine de idei, subventiile pentru cele mai interesante culturi si animale (in ceea ce priveste profiturile), ar fi cresterea porcinelor sau cultivarea graului, sunt mai importante decat cele pentru culturile mai mici.

La nivel international, doua aspecte sunt atribuite in principal Pac si guvernelor in cauza: pe de o parte, lipsa de transparenta in ceea ce priveste fluxurile de trezorerie. Pe de alta parte, avand in vedere ca aceasta este o politica europeana pentru europeni, faptul ca favorizeaza produsele UE. Tarile care nu ii apartin acuza Europa de concurenta neloiala.

Politici agrare in America Latina

Primul este cel al agriculturii indigene, dintre care unele, ar fi cea din Mexicul de astazi si Peru, sunt deosebit de notabile pentru calitatea tehnicilor puse in aplicare pentru a preveni eroziunea, irigatiile sau de a cuceri noi terenuri. A doua perioada este cea de cucerire si colonizare, care a lasat la o parte sistemul de mosii si o economie de plantatii orientata spre export.

A treia sunt republicile oligarhice de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, care au cucerit noi spatii si s-au modernizat puternic. Ultima este perioada contemporana, caracterizata prin coexistenta noilor intreprinderi capitaliste si importanta economiei taranesti.

La sfarsitul acestor patru perioade, anumite puncte comune caracterizeaza cea mai mare parte a agriculturii continentului si le diferentiaza de cele ale altor continente.

● Concentratia pamantului

Marile mosii mostenite din perioada coloniala, concentrate in cele mai bune terenuri, au fost intarite de dezvoltarea complexelor agro-export din secolul al XIX-lea. In ciuda eforturilor de reforma funciara intreprinse in acest secol, proprietatea asupra terenurilor este inca foarte slab distribuita.

Unii dintre administratorii sai nu mai sunt proprietari de terenuri, ci întreprinderi bancare, industriale sau comerciale. O majoritate tot mai mare a taranilor sunt muncitori fara pamant si mici proprietari fara pamant. Modernizarea agriculturii a fost si este inca in contextul marilor domenii capitaliste, spre deosebire de Europa, unde s-a bazat pe ferme familiale foarte bine valorificate.

● Prioritatea acordata exportului

Chiar si astazi, agricultura este vazuta ca o activitate de schimb valutar productiva pentru a plati importurile si datoria externa, mai degraba decat un sector orientat spre satisfacerea unei piete interne in expansiune rapida.

Dar aceasta piata interna se extinde inegal din cauza unei distributii a veniturilor extrem de dezechilibrata. Ca urmare, cresterea agricola este asigurata de exporturi, in timp ce mai mult de jumatate din populatie este insuficient consultata.

● Importanta plantatiilor in regiunile tropicale si subtropicale

Economia plantatiilor este insotita de o monocultura ale carei efecte ecologice si sociale sunt devastatoare. Caracterul extrem de sezonier al cerintelor fortei de munca, migratia fortei de munca, dependenta de pietele externe fluctuante, poluarea solului si a apei reprezinta pretul de platit pentru o orientare productiva care compromite securitatea alimentara a populatiei.

● Presiunea economica si sociala exercitata asupra majoritatii taranilor

Ia mai multe forme. In ciuda interesului declarat al elitelor locale pentru democratie, conditiile de baza pentru eliberarea taranilor nu au fost inca indeplinite.

● Persistenta luptelor taranesti

In timpul secolului al XX-lea, cele mai importante rebeliuni taranesti au fost legate de cererile de reforma agrara. Uneori, acestea au jucat un rol important in modelarea alegerilor politice ale noilor guverne, desi rezultatele au fost adesea dezamagitoare, iar realizarile sociale uneori trecatoare.

Adevarul este ca luptele taranesti vor continua atata timp cat structurile agrare nu se vor schimba. Pentru a avea mai mult succes, organizatiile de fermieri vor trebui sa isi coordoneze cerintele cu cele ale grupurilor sociale urbane.

Adevarata modernizare a agriculturii latino-americane nu se poate face prin excluderea taranilor sau prin condamnarea lor la marginalizare. Pentru ca exodul rural in sine provoaca conditii economice si sociale din ce in ce mai explozive in marile metropole ale continentului.

In anii 1960-1970, America Latina a recunoscut importanta reformei agrare in dezvoltarea strategiilor de imbunatatire a conditiilor de viata ale lumii rurale, de extindere a pietelor nationale pentru a promova industrializarea, a stimula sectorul si a controla tensiunile sociale care ar putea duce la rupturi revolutionare.

Cu toate acestea, desi multe legi privind reforma funciara au fost adoptate in majoritatea tarilor, numai Cuba, Chile si Peru au participat la actiuni la scara larga. In alte locuri, sub numele de reforma agrara, s-au format pentru a coloniza noi zone, pentru a modifica anumite relatii sociale pre-capitaliste, pentru a redistribui unele terenuri, toate fara nicio legatura cu aspiratiile reale ale populatiei taranesti.

Chiar si in tarile in care companiile au fost redistribuite mai extinse ale terenurilor, acestea au beneficiat doar de anumite categorii de fermieri, in mare parte angajati permanenti ai proprietatilor expropriate mari, si au lasat distanta fata de majoritatea ,,micilor proprietari” sau comunitatilor individuale.

Urmatorul deceniu arata o schimbare de tendinta. Asistam la un declin general al reformelor funciare in favoarea noilor politici de ,,modernizare” a agriculturii, a urmaririi ,,eficientei” capitaliste, a utilizarii ,,legilor pietei” pentru a continua alocarea resurselor si a promova exporturile agricole.

Toate acestea sub autoritatea unor regimuri foarte represive care aplica politici economice neoliberale pentru a face fata simultan inflatiei si dezechilibrului din comertul lor exterior. Evolutia este de asa natura incat, la sfarsitul anilor saptezeci si inceputul anilor optzeci, in unele tari, ar fi cele din America de Sud (Chile, Argentina, Uruguay), simplul fapt de a vorbi despre reforma agrara a fost considerat un act subversiv.

-VA URMA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*