Recenzia de Vineri: Piramida roșie – Rick Riordan

Piramida roșie - Rick Riordan

Piramida roșie - Rick Riordan

Rick Riordan-Piramida roșie (Cronicile familiei Kane #1)
Titlu original: The Red Pyramid (The Kane Chronicles #1)
Traducerea: Alex Moldovan
Editura: Arthur
Colecția: Excalibur
An apariție: 2014
Nr pagini: 544
Cotație Goodreads: 4,08
Rating personal al cărții: 5/5*


Frații Kane sunt diferiți ca ziua de noapte: Sadie e albă și blondă, asemenea mamei lor, Carter e un puști afro-american de 14 ani. Deși n-are decât 12 ani, Sadie are deja toate trăsăturile unei adolescente tipice: e nerăbdătoare, impulsivă, ireverențioasă, uneori enervantă dar și foarte amuzantă.

”Nu, nu era hârtie. Era papirus. Mi l-am amintit pe tata explicând că egiptenii îl făceau dintr-o plantă de râu, pentru că nu au descoperit niciodată hârtia. Era atât de gros și de dur, încât m-am întrebat dacă bieții egipteni trebuiseră să folosească papirusul la toaletă. Dacă răspunsul e afirmativ, nu-i de mirare că mergeau în lateral.”


Sadie Kane.
Sursa foto: http://rickriordan.com/extra/meet-the-kane-family/

   Carter e opusul ei: calm, timid, studios, prea sobru pentru vârsta lui și chiar intimidat de mult mai dezinvolta Sadie.

”Lui Sadie îi place să spună că nu am stil. Se plânge că mă îmbrac ca un bătrân-cămașă încheiată până sus, pantaloni și pantofi. Bine, poate așa e. Dar iată de ce: tata mi-a împuiat capul că trebuie să fiu mereu îmbrăcat la patru ace. […]

-Carter, nu mai ești mic. Ești un tânăr afro-american. Oamenii te vor judeca mai aspru, așa că trebuie să arăți întotdeauna impecabil.”


   Nu se poate spune că se plac, însă nici nu se cunosc foarte bine, de șase ani locuiesc separat, Sadie în Anglia, cu bunicii materni, Carter prin hoteluri și tabere arheologice, alături de tată. De când mama lor a murit într-un accident misterios, despre care nimeni nu vorbește, cei doi se văd doar două zile într-un an, una vara, cealaltă iarna.

Carter Kane. Sursa foto: http://rickriordan.com/extra/meet-the-kane-family/

   Acum e unul dintre acele momente, e seara de Ajun iar tatăl lor i-a dus la British Museum, spre totala nemulțumire a lui Sadie. Însă ce e mai rău abia urmează, dr. Julius Kane încearcă să-l invoce pe Osiris cu ajutorul Pietrei de la Rosetta, însă obține mai mult decât dorea, eliberând cinci zei, unul dintre ei fiind Set, dușmanul de moarte al lui Osiris.

”Ce am văzut era de neînțeles. Parcă cineva suprapusese două fețe diferite-una aproape omenească, având un ten palid, trăsături crude, ascuțite și ochi roșii strălucitori, cealaltă ca a unui animal cu blană închisă la culoare și colți ascuțiți. Era ceva mai rău decât un câine, un lup sau un leu-un animal nemaivăzut. Ochii aceia roșii mă priveau, și am știut că urmează să mor.”


   Tatăl lor a fost capturat de Set, muzeul e distrus, poliția vrea să-i interogheze, suspectând un atentat terorist, bunicii par depășiți de situație, singura persoană care vrea și pare capabilă să-i ocrotească e unchiul Amos, fratele tatălui lor, un om de care își amintesc foarte vag. Cei doi află cu stupoare că se trag dintr-un lung șir de magicieni prin venele cărora a curs/curge sângele faraonilor și că zeii Egiptului chiar există dar au fost exilați din lumea oamenilor în urmă cu 2000 de ani de către Lictorul-Șef, conducătorul unei organizații secrete numite Casa Vieții.


   Când zeii egipteni pătrund în lumea noastră, o fac prin intermediul unei gazde umane, simbioza asta creează echivalentul semizeilor din alte mitologii, însă Casa Vieții consideră că zeii sunt vinovați de căderea Egiptului așa că au interzis acest tip de magie numit Calea Zeilor. Dr. Julius Kane a nesocotit interdicția (de două ori!), intențiile au fost bune, însă Casa Vieții nu acceptă explicații ori excepții, nici măcar atunci când sunt implicați niște copii care s-au trezit fără să vrea cu niște musafiri nepoftiți de origine divină: Isis și Horus.


   La scurtă vreme după ce ajung în conacul din Brooklyn al unchiului lor, o clădire protejată prin magie și invizibilă muritorilor, Amos dispare, lăsându-i fără apărare, dacă nu-i punem la socoteală pe babuinul Khufu ori pe Brioșă, mâța lui Sadie, care se dovedește a fi chiar Bastet (Bast în carte), zeița-pisică….Prezența ei e salutară, având în vedere faptul că Sadie și Carter vor încerca să-și elibereze tatăl și să-l împiedice pe Set să distrugă lumea, în timp ce fug de magicieni ostili, zei malefici și demoni.


   Cartea e extrem de antrenantă și incitantă, o aventură continuă, plină de adrenalină și răsturnări de situație incredibile. Decorul se schimbă rapid – trecut/prezent, lumea noastră/Duat-ul (Lumea de Dincolo, în mitologia egipteană), Anglia, Franța, SUA și Egipt. La fiecare colț apare câte un dușman ori un aliat neașteptat, prietenii se dovedesc a nu fi mereu de încredere iar câteodată, surprinzător, presupușii inamici le dau o mână de ajutor, cei doi sunt plini de resurse și reușesc să învingă, în ciuda șanselor potrivnice. Și găsesc timp să se și îndrăgostească, de cele mai nepotrivite/neobișnuite persoane, Carter se simte atras de Zia Rashid, o membră a Casei Vieții iar Sadie îl place pe însuși Anubis, zeul morților …iar sentimentul e reciproc!


   Povestea e spusă când de Sadie, când de Carter, la persoana întâi, (ceea ce e derutant uneori) într-un stil alert, colocvial, care te prinde; se presupune că romanul e transcrierea unei înregistrări făcute de cei doi în timpul acestei aventuri, cu scopul de a cere ajutor/de a recruta tineri cu puteri asemănătoare.

”Poate vei vrea să urmezi calea lui Horus sau a lui Isis, Thoth sau Anubis, sau chiar a lui Bast. Habar n-am. Dar, indiferent ce decizie iei, Casa Vieții are nevoie de sânge proaspăt ca să supraviețuiască.

Suntem Carter și Sadie și încheiem acesată înregistrare.

Vino în Brooklyn. Te așteptăm.”


Sursa foto: https://www.wfdd.org/story/red-pyramid-kid-heroes-take-ancient-egypt

   După o incursiune fantastică și plină de succes prin mitologia greacă, a venit rândul celei egiptene. Miturile acestea sunt probabil mai puțin cunoscute publicului-țintă decât cele greco-romane ori chiar nordice, atât de exploatate în cărți, piese de teatru, operă ori filme, dar asta nu înseamnă că ar fi mai puțin spectaculoase.


   Egiptenii erau un popor superstițios, tot ceea ce venea din afara Egiptului era considerat rău, de exemplu deșertul, ori fierul, motiv pentru care acestea două au fost asociate cu Set, Zeul Roșu al Răului; timpul lor era împărțit în ore și zile faste și nefaste, credeau în demoni, spirite, fantome și alte ființe fantastice, aveau o mulțime de zei, unii venerați în tot Egiptul, alții doar pe plan local-zei minori ce protejau un anume oraș-având de multe ori aspecte ori atribute asemănătoare, chiar dacă numele erau diferite. De exemplu, atât Nemty cât și Horus au cap de șoim, ori Sekhmet și Mekhit, zeițe cu aspect leonin, ceea ce poate fi derutant.


   Cu ani în urmă, având în bibliotecă Miturile Egiptului Antic de M.E. Matie, mă delectasem cu toate aceste povești: călătoria zilnică a lui Ra prin Duat, în barca Soarelui, lupta permanentă cu șarpele Apophis-Haosul, detronarea sa prin viclenie de câtre Isis, încoronarea lui Osiris ca rege al zeilor, uciderea lui de către Set, fuga lui Isis în smârcurile Deltei Nilului unde l-a născut pe Horus, lupta dintre Set și Horus. Așa că nu-mi erau necunoscute istoriile despre care scrie Riordan, însă pot spune că și de data aceasta autorul a dat lovitura, păstrându-și toate acele calități pentru care l-am admirat citind Percy Jackson și Olimpienii.


   De multe ori autorii/scenariștii/regizorii au ”pliat” mitologia pe interesele lor, ca să folosesc un cuvânt frumos, și-au luat libertatea de a schimba poveștile, acestea devenind uneori de nerecunoscut, bazându-se pe ideea unui public ignorant care oricum n-ar ști că mitul respectiv a fost modificat. Rick Riordan mi-a plăcut tocmai pentru că n-a făcut nicio schimbare, cunoaște mitologia, o respectă, a păstrat-o întocmai, doar a adus-o în secolul XXI, împletind-o atât de bine cu realitatea încât fiecare cuvânt scris pare adevărul adevărat, aproape că nu te îndoiești de faptul că zeii există în continuare și-și văd netulburați de treburile lor…


   Cât privește spectaculozitatea mitologiei egiptene… spre deosebire de zeii greci ori romani care doar foarte rar luau forma unui animal, cei egipteni erau mereu reprezentați – parțial ori total – sub forma unui animal. Ca Thoth cel cu cap de ibis, Anubis-cap de șacal ori Tawaret-zeița hipopotam, un prilej pentru Riordan de a crea niște personaje și scene memorabile. Deși zeii apar doar uneori așa cum îi știm din imaginile unor temple ori morminte egiptene, alteori, la fel ca-n Percy Jackson și Olimpienii, au ținute moderne, blugi, tricouri, geci de piele, accesorizate cu ochelari de soare ori ceasuri Rolex.


   Mi-a plăcut modul în care Riordan inserează tot felul de informații interesante despre viața, obiceiurile și credințele egiptenilor antici, fără să devină plictisitor ori să pară că ține lecții de istorie, am admirat felul în care fiecare zeu și fiecare mit, cât de minor, își găsește până la urmă locul în poveste, asemenea unei piese dintr-un puzzle uriaș și cum a a încercat să explice relațiile complicate dintre divinitățile egiptene care adesea sunt, în același timp, frați, surori, soți și soții, am fost impresionată atât de imaginea de ansamblu, cât și de detalii, m-am bucurat de fiecare moment și cred că la fel se va întâmpla cu oricine va citi cartea, fie el un împătimit al Egiptului Antic, ca mine, ori un necunoscător în ale mitologiei.


   Nu cred că ar putea exista cineva căruia să nu-i placă această trilogie, mă rog, cu excepția arheologilor care probabil nu vor fi încântați de hoardele de fani ce încearcă să deschidă portaluri lângă Sfinx, căutând intrarea în Prima Nomă, ori de cei ce vor năvăli în Serapeum pentru a găsi camera secretă…


P.S. Pentru cei interesați (eu una sunt): Netflix va transforma Cronicile familiei Kane într-o serie de filme, în timp ce Disney+ va ecraniza Percy Jackson și Olimpienii sub forma unui serial, a anunțat autorul în septembrie 2020 pe site-ul său.



Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*