Recenzia de Vineri: Câinele de teracotă – Andrea Camilleri

Andrea Camilleri-Câinele de teracotă (Comisarul Montalbano #2)
Titlu original: Il cane di terracotta (Commissario Montalbano #2)
Traducerea: Emanuel Botezatu
Editura: Nemira
Colecția: Suspans
An apariție: 2010, 2014
Nr pagini: 368
Goodreads:3,93
Rating personal al cărţii: 5/5*


Un cunoscut mafiot, urmărit general, simţindu-şi ameninţată poziţia în cadrul organizaţiei (şi chiar viaţa), decide să se predea comisarului Montalbano în cadrul unei reprezentaţii teatrale demnă de un premiu Tony, condimentată cu rafale de mitralieră. Aşa ne deschide Andrea Camilleri o nouă fereastră spre Sicilia şi, fiind vorba de Sicilia, apar inevitabil mafioţii pentru că a vorbi despre această regiune fără a-i aminti e ca şi cum ai discuta despre Hollywood ignorând starurile. Iar mafioţii fac ce ştiu ei mai bine, crime, contrabandă cu arme, atentate – unul chiar îl vizează pe Montalbano care este rănit destul de grav încât să se înfioare de previziunile sumbre ale viitorului său culinar: doar terciuri, adio mese rafinate cu bucate alese, un adevărat infern pentru acest gurmand.


   Pe la jumătatea naraţiunii registrul se schimbă, mafia trece în fundal, trecutul e cel ce invadează scena. Trecutul care, în Sicilia, e asemenea magmei (să nu uităm de Etna!), prezentă în adâncuri deşi invizibilă, aşteptând doar o crăpătură mică pentru a erupe în toată splendoarea. Două cadavre mumificate, vegheate de un câine de lut, sunt descoperite într-o peşteră iar Montalbano se transformă într-un arheolog ce îndepărtează cu grijă straturile de uitare, scormonind printre amintiri vechi de peste 50 de ani până ajunge la esenţa unei poveşti de iubire cu final nefericit.


   ”Adevărul este lumină” învăţase micul Salvo la ora de religie. Ca şi în Forma apei, Montalbano nu investighează doar pentru a-i deferi pe vinovaţi justiţiei ci mai ales pentru că adevărul trebuie aflat iar povestea trebuie rostită, e modul lui de a echilibra balanţa Universului…


   Acest al doilea volum al seriei Montalbano mi-a confirmat părerea extraordinară pe care mi-o făcusem după Forma apei. Pe lângă frumuseţea poveştii şi limbajul savuros (tradus pentru noi din italo-siciliana lui Camilleri în graiul oltenesc), presărat cu expresii şi cuvinte exotice probabil de neînţeles chiar şi pentru italienii de pe continent, reîntâlnirea cu personajele fascinante din Forma apei e un adevărat regal – şi nu mă refer doar la năucul Catarella, vitezomanul Gallo, Fazio cel obsedat de datele de stare civilă, Mimi, paratrăznetul pe care îşi descarcă Montalbano frustrările, Anna Ferrara, îndrăgostită fără şansă ori tot mai exasperata Livia, Camilleri îi readuce în miezul acţiunii pe frumoasa Ingrid şi pe alunecosul Gege, cu consecinţe tragice pentru acesta din urmă, din păcate.


   Poţi deveni dependent de un autor sau de un personaj? În cazul meu răspunsul e da într-o săptămână am citit toate cele 7 cărţi şi acum sunt într-o stare gravă de sevraj literar, recitesc unele fragmente lăsându-le să se rostogolească/plimbe/topească prin minte, savurându-le, cum face Montalbano cu mâncarea, perfect conştientă de faptul că-mi va lua ceva timp până să fiu din nou în stare să citesc altceva…


Din 1999, Montalbano are chipul lui Luca Zingaretti. Serialul, foarte apreciat, are, începând cu 2012, un prequel, Il giovane Montalbano, cu Michele Riondino în rolul principal.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*