Ascunzisurile si Rautatea Inchizitiei din secolul al-XIII-lea

Inchizitia n-a fost niciodata o institutie exclusiv religioasa, dar intr-un timp cand Biserica guverna, sa zicem lumea ,,civilizata”, in care politica, religia, puterea temporala, intreaga stiinta si educatie erau in mainile reprezentantilor bisericii, intr-un timp cand fanatismul si superstitia erau strans legate intre ele, o institutie ca Inchizitia trebuia neaparat sa devina, in mare parte, o arma pentru biserica.

Scopul initial al Inchizitiei era de remarcat: ea a fost instituita sa mentina crestinismul impotriva necredinciosilor si sa salveze sufletele pierdute si crestinismul.

Regulamentele Inchizitiei, in cee ce priveste judecata, erau foarte simple. Daca cineva era arestat si isi marturisea erezia, fara sa vrea sa se pocaiasca, trebuia sa fie ars. Daca se pocaia, se ingaduia sa fie intemnitat pe viata. Daca acuzatul nega crima ce i se imputa, dar martorii depuneau impotriva lui dovezi era considerat ca un eretic nepocait, demn de a fi ucis. Numai cei care renuntau de buna voie la erezie si se pocaiau, puteau spera vreo mila; daca un pocait era acuzat a doua oara, trebuiau foarte putine probe pentru ca inchizitorul sa-l declare intors la erezie si sa-l trimita pe rug.

Vrajitoria, magia, pastrarea de talismane sau farmece erau considerate ca erezii.

Pedepsele impuse de Inchizitie erau: biciuirea in public, simplele penitente (purtarea crucii, pelerinajele, confiscarea bunurilor, distrugerea caselor), inchisoarea si moartea; pedepse care puteau fi aplicate separat sau cate doua sau mai multe. Pedeapsa cu moartea ramanea definitiva si consta intotdeauna in a trece victima prin flacari. Totusi in anumite cazuri particulare, aceasta pedeapsa era ameliorata prin spanzurarea sau gatuirea victimei inainte de arderea pe rug.