Recenzia de Vineri: Fiica negustorului de sake – Kidō Okamoto

fiica-negustorului-de-sake

fiica-negustorului-de-sake

Kidō Okamoto-Fiica negustorului de sake
Titlu original: Hanshichi torimonochō
Traducerea: Angela Hondru
Editura: Humanitas Fiction
Colecția: Raftul Denisei
An apariție: 2014
Nr pagini: 328
Cotație Goodreads: 3,59
Rating personal al cărţii
: 4/5*


Kidō Okamoto este scriitorul care a inaugurat genul polițist în literatura japoneză; e văzut ca un Arthur Conan Doyle nipon ce consemnează, asemenea devotatului Watson, cazurile celui considerat Sherlock Holmes al Japoniei, inspectorul Hanshichi. Toată stima, atât pentru autor, cât și pentru erou, însă acesta din urmă n-are nimic în comun cu detectivul din Baker Street.


    Urmăream un serial documentar pe Digi World, Sherlock Holmes, primul CSI, în care criminalişti din toată lumea îl omagiau ca deschizător de drumuri; într-o vreme când poliția bâjbâia prin anchete, bazându-se pe căutarea eventualilor martori și pe „interogarea” suspecților până obțineau o mărturisire, Holmes a dovedit importanța cercetării locului crimei, prelevării de probe, analizării și interpretării lor, dezvoltând o metodă care este folosită și acum, chiar dacă azi treaba pe care o făcea singur e împărțită între specialiștii diverselor domenii ale criminalisticii.


    Hanshichi nu e un investigator în stilul Holmes, nu caută mucuri de țigară, urme de pași în noroi, dâre ciudate în praful de pe mobilă ori pete suspecte, nici nu șade în fotoliu (ori pe tatami), întorcând cazul pe toate părțile precum Poirot.
Dacă ar trebui neapărat să-i găsesc vreo asemănare, aș spune că, în privința metodei, are ceva din detectivii particulari americani care își bagă nasul peste tot, urmăresc suspecții la adăpostul întunericului, îi intimidează când rămân fără piste. În plus, inspectorul se dovedește un bun cunoscător al naturii umane, înțelegând ce-i motivează pe oameni, cum reacționează în anumite situații, ceea ce-l apropie mai mult de Miss Marple care, cum ştiţi, raporta St. Mary Meads la toată omenirea.


    Cazurile sale nu-s neapărat polițiste, în caz contrar cartea n-ar mai fi apărut la Humanitas, cel puțin nu în colecția Raftul Denisei, ori, mai bine zis, povestirile nu-s doar niște istorii polițiste. Aproape toate debutează în stilul poveștilor japoneze de groază, cu fantome și spirite răzbunătoare, blesteme sau duhuri răuvoitoare ce pot lua forme umane pentru a-i păcăli pe muritori (cel mai cunoscut trickster fiind vulpea). Au loc dispariții misterioase, întâmplări stranii și crime ciudate ce în final se dovedesc a avea drept motive sentimente comune tuturor, indiferent de rasă, religie, cultură ori perioada istorică: dragoste, gelozie, ură, lăcomie, invidie.


   „Mare maestru în a trage oamenii de limbă”, bun observator, inteligent, „având mintea deschisă ca adevărat locuitor al capitalei Edo”, viclean, discret (și discreția e necesară într-o lume în care furtul unui șoim e considerat sacrilegiu și se pedepsește cu moartea iar șoimarul neglijent e obligat de codul onoarei să-și facă seppuku), Hanshichi pare să rezolve cazurile lăsându-se purtat oriunde îl duc intuiția și curiozitatea.


    Alături de el pășim pe străzile din Edo, prin cartierul felinarelor roșii, prin Ura-yonbancho, unde se aflau casele samurailor, prin hanuri și ceainării, mici localuri axate pe o singură specialitate (soba – tăieței de hrișcă, sushi, țipari), temple, băi publice, prăvălii și case de amanet. Prin natura muncii sale, un detectiv are acces la toate nivelurile societății, o întreagă galerie de figuri pitorești ne țin calea, oriunde ne-am duce: hoți, cartofori, șarlatani, cerșetori, proxeneți, curtezane, vânzatori ambulanți, meșteșugari, muziciene – profesoare de tokiwazu și nagauta, negustori, preoți și călugări, samurai – de la yonini până la daimyō .


Samurai ținând un yumi (arc) și purtând yugote (mânecă specială pentru tras cu arcul). Fotografie colorată de mână, cca 1870-1880, Japonia. Autor necunoscut. Sursa foto: pinterest.com

    Într-o vreme în care Europa se afla în plină Revoluție industrială, Japonia lui Hanshichi pare încremenită în perioada feudală, cu superstiții, credințe, uzanțe și cutume greu de înțeles.


    Poveștile sunt fascinante, nu neapărat datorită misterului și suspansului, cât pentru faptul că-ți deschid ușa caselor japoneze și te lasă să vezi tot ce alcătuia viața de zi cu zi spre sfârșitul perioadei Edo (1603-1868): elemente de mobilier, ale vestimentației și încălțămintei, inclusiv pieptănăturile care deosebeau o tânără necăsătorită de una măritată, hrană, băutură, obiceiuri și bune maniere, acasă ori în societate, religie, sărbători și ceremonii, literatură, spectacole, arte tradiționale, administrație, legislație.


    Va fi șocant să aflați cât de multe infracțiuni aparent mărunte (calomnia, măruntă după standardele noastre, gravă într-o societate care se ghida după un cod al onoarei) îți puteau aduce pedeapsa cu moartea sau faptul că în 1826 creștinii, tolerați inițial (1549-1622), încă mai erau crucificați.


    Amănunt amuzant, pe care l-am observat de-abia după a treia povestire dar apoi m-a obsedat suficient de mult încât să fac o statistică, personajele feminine ale lui Okamoto au, cu mici excepții ( 4 din 57!), un nume care începe cu O, inclusiv mama, soția și sora detectivului. Coincidență? Fetiș? Erau la modă atunci? Nu știu, însă mi s-a părut demn de menționat…


    Nu se citește prea ușor, toate paginile au note de subsol cu traducerea cuvintelor japoneze păstrate ca atare pentru a da culoare textului, cu explicații legate de locuri, evenimente ori personalități dar merită efortul dacă vă fascinează istoria şi cultura japoneză, fie că vă plac ori nu poveștile misterioase.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*